Changes

A cigarette takes 7 minutes. Always.

Ultima zi înainte de vacanţă e atât de frumoasă încât mă face să urăsc vacanţa. Always.

Liniştea mi-o găsesc în Cadd9. Always.

I sacrifice myself to much for some people who don’t deserve it. Always.

Nemţii sunt nesimţiţi până în pânzele albe. Always.

Când clipesc, visez la un băiat cu ochi negri. Always.

I’m not in love. Always.

2am este ora tuturor posibilităţilor. Always.

Today my best friend almost killed me. So I’m changing everything.

 From now on, no more sweet chocolate. Ever

Vacanţă = relaxare. Iar ziua dinaintea vacanţei nu lasă lucrurile neterminate. Ever

Chitara nu mai stă în apartament. Ever.

I won’t forget about the people who matter. Ever.

Nu îmi mai consum bateriile pentru lucruri a căror schimbare nu depinde de mine. Ever.

E timpul pentru realitate, gata cu visele. Ever.

No more drama. Ever.

Nicio posibilitate nu este limitată. Ever

I will not let myself regret...

Am un fetiş pentru chitarişti. Nu ştiu dacă are legătură cu extazul pe care mi-l oferă muzica şi în special chitara, sau cu gândul inconştient la ce ar mai putea face un chitarist cu degetele lui pricepute.

În seara asta era un chitarist blond. Calm, relaxat, mângâia chitara atât de repede, de superb, şi de … perfect, încât m-a hipnotizat.

Iar ea,.. ea cânta. Are o voce lucrată, dar nu ştie să îşi aleagă piesele. 3 sferturi din show le-am plâns de milă celor din formaţie. 100 % din show mi-am plâns mie de milă.

Ameţita asta de 1.60 cu atitudine de vedetă, care cântă la nivel de karaoke, e pe scenă, cu o trupă în spate care ar merită să cânte cot la cot cu Bon Jovi… iar eu stau în sală să ascult?!?!

Nu pot uita că prin muzică trăiesc. Toată viaţa mi-a fost acompaniată de muzică. Doar când cânt simt că trăiesc cu adevărat, simt că mă conectez la un aparat universal care îmi confirmă că sunt pe calea cea bună, că îmi trăiesc legenda personală, că îmi împlinesc destinul.

Și atunci ce caut pe holurile unei facultăţi care nu mă ajută cu nimic la toate astea? Ce caut pe scenă, jucându-mă de-a domnişoara matură… când tot ce vreau e să rup cămaşa de pe mine, şi să cobor sub pământ, acolo unde muzica conduce totul. Pentru că în Cluj muzica e sub noi toţi, în toate piviniţele din centru.

O priveam cum cântă, şi mă gândeam că eu ar fi trebuit să fiu acolo. Că poate am pierdut un tren, că poate mi se va duce viaţa de râpă. Și am înţeles atunci de ce nu mă mulţumeşte nimic. De ce totul pare aşa predictibil şi trist, ca în povestea Veronicăi care se hotărăşte să moară. Eu am nevoie de muzică. Și atât. The hell with everything else.

Nu vreau un regret ca acesta. Să pierd oportunitatea muzicii ar fi pentru mine cel mai mare regret, cu care nu aş putea trăi. Muzica, cu care am trăit dintotdeauna. Muzica, cea care mi-a dat sens. Muzica m-a urmărit, iar acum trebuie în sfârşit să o urmez şi eu.

Era frumos chitaristul serii. Și cânta… cum n-o să înţeleg niciodată. Magic.

I dig guys who play guitar. And I can’t deny it anymore :P

on the way to wonderland

Am prins busul, care nu pleacă nici chiar cu o secundă întârziere. Șoferul ne pune să ascultăm „Tell him”..you know, Barbara & Celine. M–am trezit la 5:20. Pe Plopilor e aproape gata tramvaiul.. Busul e cam gol. Și mă tot gândesc la cineva care îmi bântuie creierii.. dar nu în sens rău, nu… chiar e plăcut.

Pe Calea Turzii e zăpadă. În Grigorescu e uscat. Dar aici e zăpadă.

Șoferul a stins luminile. Dormiţi!

Nu vreau să dorm. Nu dorm de zile întregi. Încep să mă întreb dacă nu cumva kilogramele date jos în ultima vreme au legătură cu oboseala şi stresul mai degrabă decât cu nutriţia, care e de altfel tot mai proastă. Nu mai am timp să gândesc ce mănânc.

Oameni care nu dorm la ora asta: taximetriştii. Noi, pe acest autobuz. Vânzători. Barmani. Personalul de la Aroma. Și bineînţeles, Salvarea, Poiţia şi femeia de serviciu a blocului.

E frumos pe bus. E frig dar e frumos. Şoferul e un ciudat. Viaţa de şofer de transport în comun l-a făcut o persoană dură. Poate că aşa trebuie în România.

Eu… eu stau pe scaun, înfofolită… nici nu ştiu de ce mi-am luat tocmai geaca subţire. La Braşov va fi tare frig.

Urcăm Feleacul… iar mie mi se înfundă, desfundă urechile… nici nu ştiu, n-am făcut niciodată diferenţa, ştiu doar că nu îmi place. E o senzaţie chiar urâtă. De parcă îţi va exploda în curând timpanul. Extreme: avion sau acel turn din Chicago în care am urcat la etajul 96.

Mi-e foarte somn. Atât de somn încât nu gândesc clar. Atât de puţin clar încât ceea ce scriu îmi pare a fi un început de roman. Mi se încurcă atât de rău gândurile simple încât trebuie să le scriu.

Da, e şi un gând acolo pentru sania mea. Sania mea? Da… uitasem. Am o prietenă dragă care spune că cea mai bună metaforă pentru a te gândi la persoana de care te-ai îndrăgostit e să te dai cu sania. El e sania, gândul e al tău.

Câte o casă luminată în pustietate. Atât de ciudat arată, încât pare ireal. Pare un tablou.

Mi-e somn, dar îmi spun încontinuu că nu pot dormi. Nu vreau dorm. N-am mai dormit bine demult. Acum două săptămâni am stat în weekend până la ora 3 în pat. Iar duminică seara eram frumoasă. Dar de atunci, sunt într-o fugă. E magnific cum mi se pare că nu fac nimic. Am o eficienţă tare scăzută. Alerg pe loc. Nu e bine. Îmi place să alerg, dar nu pe loc.

Mă îngrijorează povestea de ziua mea. Dar nu vreau să mă gândesc la asta acum. Eu vreau să mă dau cu sania. Mai ales că acum ninge. Atunci când ninge se întâmplă lucruri bune.

Afară e ceaţă. Atât de ceaţă încât mă tot întreb cum de şoferul ăsta chiar vede pe unde merge. Eu nu văd. E ceaţă şi brumă pe margine. Sau poate doar ceaţă, nu ştiu, nu se vede prea clar.

Mi-e dor de munte. Aştept să merg acasă. Dar mai dor mi-e de sania mea.

Atât deocamdată. Mi-e somn. For real now.

Goodbye, Clujy-wooojy. Ne vedem duminică!

Killing me softly with his song..

Privesc în ochii tăi negri dar nu îi mai văd

Ascult muzica celulelor tale

Simt degetele tale pe corzile de metal

Mă cuprind emoţii disfuncţionale.

Cânţi tu, sau fumul, sau chitara sau tot?

Te-ascult şi îngheţ, atât e de crud

Mi-e cald şi mi-e frig, şi tot ce-aud e cum cânţi

Mi-e dor să te-aud în timp ce te-aud

Durere şi suflet, şi plânset şi râs,

Iubire şi patimă cânţi printre corzile reci

Dar mie mi-e cald şi mi-e frig şi mi-e rău şi mi-e bine

Cântă, şi cântă, şi veci să nu pleci!

Amelie

They played that Amelie game on me.

Totul e foarte simplu.

Cine e tipul ăsta? Cine se crede să vorbească cu noi stând în picioare, vorbind despre toate realizările lui, adunând colegii în jurul lui, luându-mi din porţia mea zilnică de atenţie?

It’s ok, I can handle it. Și i-am vorbit şi eu. Și ne-am contrazis, eu ştiu că am dreptate, are şi el, dezbatem împreună un subiect frumos: dezbaterile şi manipularea din spatele argumentelor.

Câte o colegă mai făcea câte o observaţie.. inconştientul acesta, hihi, haha… până când un personaj roşcat a ridicat tonul şi ne-a întrerupt: „Voi doi vă potriviţi. Poate după discuţia asta ieşiţi la un suc sau ceva”. Am rămas blocaţi amândoi.

Irelevant, am ignorat-o, nu ştie ce zice. Dar discuţia, pe care am continuat-o, a căpătat dintr-o dată o tensiune, un subtext flirty. I smile, you smile.. iar despărţirea de pe scările facultăţii s-a terminat cu zâmbetul lui înclinat, acompaniat de o privire jucăuşă pe sub gene.

Wtf?!

Ce prostie e şi jocul ăsta… Mie nu îmi place băiatul ăsta. Nu are nici măcar o caracteristică fizică care să mă atragă… eu mi-am găsit oricum un Dionis pe care să-l visez ziua şi noaptea şi a cărui prezenţă să o caut prin oraş. Tipul ăsta cântă, e deştept, dominant, puternic, şi simt că are o vibraţie în care mă regăsesc. Dar nu îmi place de el, n-aş putea fi niciodată cu un tip care nu mă atrage. Sper că pe el nu l-a atins jocul Amelie, poate doar mi s-a părut că mi-a zâmbit. Deci subiect închis.

Îi dăm add pe facebook, we could be good friends. Iar eu rămân cu Dionis al meu… cu visele mele imposibile…

Then why do I feel so broken about the „In a relationship” facebook status? I wanna cry :(.

Mno?!

Credinţe --> Valori --> Atitudini --> Comportamente.

Credinţele şi valorile sunt ascunse, nu le putem vedea, doar intui. Uneori credem că le ştim, dar de cele mai multe ori ne înşelăm. Deoarece vrem să avem credinţele şi valorile celor la ale căror norme de afiliem, dar nu, nu acelea sunt gudeiline-urile noastre.

Atitudinile sunt mai la vedere, dar pentru ele avem întotdeauna o scuză, un pretext… când vine vorba de capitolul ăsta, suntem atât de inventivi, încât am putea concura cu toţii la premiul Nobel pentru imaginaţie cu şanse egale.

Și atunci, cum poţi înţelege? Cum poţi citi algoritmul cognitiv… cultural… valoric până la urmă, al unei persoane? Prin comportament. Deoarece comportamentul are la bază atitudini, care provin din sistemul de valori care se bazează pe un anumit complex de credinţe, este însă singura componentă vizibilă cu ochiul liber. Observarea comportamentului este cea mai pură, cea mai limpede şi cea mai eficientă cale de a înţelege ce e în mintea unei persoane.

Ce faci însă atunci când te uiţi la tine şi vezi cum comportamentul tău nu reflectă nici pe departe ceea ce credeai că simţi şi gândeşti?

Ce faci atunci când vezi cum comportamentul tău i-ar putea răni pe cei din jur, lucru pe care nu ţi-l doreşti… dar nu te poţi opri? Parcă un instinct animalic a pus stăpânire pe tine, iar nimic şi nimeni, chiar nici conştiinţa ta, nu te poate opri de la îndeplinirea unui scop pe care conştient nici nu ţi-ar fi trecut prin minte să ţi-l pui. And then what?!

Vorba lui Adrian Cucu: No?!

Gelozie

Gelozia… e ca o tornadă care răvăşeşte tot. Eu nu vreau să o cunosc. De puţine ori am trecut pe lângă ea, am simţit cum m-a atins, dar n-am luat-o în braţe.

Dar tu, prietene? Prin ce desişuri te-ai rătăcit? Îmi reproşezi existenţa şi mă insulţi pe gratis… trece pe lângă mine, dar mă nedumereşte toată situaţia asta.. Sunt în doliu şi aveam nevoie de prietenia ta, crezând că mă vei înţelege, că eşti singurul care ar putea. Dar vii călare, înarmat cu arcul cu săgeţi şi speri să mă calci în picioare.

Îmi pare rău, dragule, de data asta nu îţi dau satisfacţia.

Mi-e greu să cred că te strădui cu atâta patos să îmi dărâmi calmul emoţional doar pentru că ţi-e teamă de rivalitate. Mi-e la fel de greu să cred că după toate prin care am trecut, you’re still into me şi te enervează că I’m over you. Dar alte variante nu am, aşa că le cred pe amândouă.

Prieten drag, nu vreau să ne certăm. Dar răbdarea mea a ajuns la final, ca un sitcom de succes al cărui personaj principal a murit de bătrâneţe.

A sosit momentul să înţelegi că nu mi-e teamă de tine, că nu ai cu ce să mă atingi şi că m-am plictisit să te privesc încercând să mă răneşti pe mine şi pe cei dragi mie. A sosit momentul să ne luăm adio.

in a perfect world..

Trăiesc într-o realitate alternativă. O realitate unde merit ce e mai bun iar toată lumea mă iubeşte. O lume în care îmi permit să fac orice, pentru că pot. O lume în care nu dau greş. O lume în care eu şi numai eu sunt perfectă. O lume în care fericirea nu are loc.

Ar trebui să mă trezesc. Ar trebui să văd că sunt un om ca toţi ceilalţi. Și să îi caut pe cei speciali, dar în acelaşi timp să înţeleg că nu mi se cuvin.

Am cunoscut un alt copil cu ochi negri. Și m-a fascinat chipul lui, ca şi al altora înaintea sa. Am găsit ceea ce căutam, mi-am spus. Am găsit… Dar de ce sunt atât de convinsă că pot să mi-l adjudec după plac? Dionis.. de ce mă fascinezi, copil dionisiac?

Către ce alerg? Of.. vreau doar să mă trezesc..

Mi-e dor de tine

Mi-e dor de tine, mi-a scris. Și atât. Niciun alt mesaj, prin nicio altă formă de comunicare.

Nu i-am răspuns. Nu voi afla niciodată dacă mesajul mi-a fost trimis în stare de ebrietate, dintr-un impuls masochist, ca o glumă proastă… sau dacă mi-a fost măcar adresat mie.

Privesc telefonul de 21 de minute. Ceasul de pe telefon, mai exact. Înainte de aceasta am recitit mesajul de prea multe ori, până când n-a mai avut sens.

Îi e dor de mine. Nu înţeleg.

Să spunem că înţeleg… ce ar trebui să fac?

Să spunem că aş face ceva… ce s-ar întâmpla?

Oh, mai bine rămân la partea cu nu înţeleg. Am o latură masculină care mă sfătuieşte să nu supraanalizez ceva ce poate fi o simplă eroare de tastatură.

Mi-e dor de tine. Și atât. Dar eu nu vreau să-i fie dor. Eu vreau să rămână acolo, în trecutul nostru, în lumea lui, departe de viaţa mea. În realitatea mea nu îi e dor de mine. Nu are acest drept.

Bineînţeles că îi e dor de mine… o voce în mine i-ar striga acum în faţă i told you so…

Mi-e dor de tine. Nu vreau să ştiu.

N-am primit mesajul, doar ştii ce telefon disfuncţional am!...

Mi-e dor de tine. Și atât. Ne vom preface amândoi, ca de obicei, că nu s-a întâmplat nimic.

Noapte bună, dragul meu. Mie nu mi-e dor de tine…

Erau în bar. El şi ea.. desigur, cine altcineva? Ea râde, el glumeşte.. ea-l împinge, el zâmbeşte.

Și începe… Ștefan Bănică Jr – S-au văzut, prima oară-ntr-o seară de mai… ea aproape se îneacă gustând din vinul pe care până acum abia dacă l-a atins cu buzele moi. El o priveşte cu ochi calzi şi o invită la dans. Ea însă nu-l aude. Muzica îi aminteşte de ceva demult uitat.. parcă se cunoşteau, ochi în ochi se priveau… El repetă invitaţia, ea dă peste cap paharul cu vin şi îl ia de mână. Merg împreună spre ringul de dans. El e în drum spre al nouălea cer, ea e în braţele lui. Ea a căzut de pe sârmă şi s-a pierdut în vârtejul amintirilor. Dansează, s-a făcut loc în jurul lor. El o priveşte cu sclipiri în ochi, ea îi evită cu iscusinţa privirea. Melodia se termină, dar vârtejul ei încă accelerează, mai ales că în drum spre ieşire a mai băut un pahar de vin.. sau două, sau trei, cine mai ştie? El a băut cu ea, cot la cot, nu prea ştie nici el de ce… poate că a simţit că ea nu la el s-a gândit în timpul dansului.

În faţa statuilor, sprijinindu-se de el, ea e încă pierdută în amintiri. Tot ce mi-am dorit, spune, e să găsesc un băiat care să mă suprindă, să fie mai inteligent ca mine. El pleacă capul, roşeşte în întuneric. Dar l-am pierdut, pentru că n-am ştiut ce poate face indiferenţa. S-a dus şi n-o să îl mai văd niciodată. Iar altcineva, altcineva n-o să îi poată locul vreodată. El încremeneşte, o ia la vale într-un vârtej frate cu al ei. Se întoarce şi o ia de mână. Eşti o adevărată văduvă neagră, ştii asta? O cuprinde cu ambele mâini de ceafă şi se apropie de ea. Ea se sperie, priveşte în sus spre el şi dintr-o dată este lucidă. Gata cu vârtejul, gata cu vinul. Ochii lui sunt frumoşi. Foarte frumoşi. Despre ce vorbeam? Despre trecut? La ce trecut când el este aici? Dar el o priveşte cu atâta suferinţă în ochi, încât ea se cutremură. Îi dă drumul. Ea se clatină. El o priveşte încă o dată. Ultima dată? Și pleacă. Iar ea e singură. Din nou. Urmărind o altă fantomă, ca într-o poveste de Margaret Mitchell.

The coffee shop is the problem..

Stăm de vorbă. Și parcă încet, încet, cuvintele pe care le rostim se amestecă într-un vârtej ameţitor. Ar putea vorbi o singură persoană, nu două, atât de uşor curge firul roşu.

Vârtejul ăsta o să se termine într-un hău interminabil brăzdat cu stânci ascuţite. Trebuie să mă opresc. Trebuie să ne oprim, nu înţelegi?

Dar doar mi s-a părut că am strigat asta… de fapt, nu am spus nimic. Îl privesc în ochi şi las vârtejul care ne-a cuprins să ne ducă mai departe… undeva, dar unde nu ştiu.

Mă sperie viteza asta ameţitoare, la fel de mult ca şi destinaţia necunoscută, dar cu şanse mari de izbitură..

Pentru binele meu, pentru binele tău, ascultă-mă! Hai să ne oprim aici. Să mergem fiecare pe drumul nostru şi să uităm că vreodată ne-am întâlnit ochii pe o stradă din oraş. E spre binele tuturor, ascultă-mă, te implor!

Dar nu spun asta, ci îi zâmbesc, îmbătându-mă la rândul meu cu zâmbetul lui atât de seren, încât pare să nu fi cunoscut relele lumii. Vorbeşte despre cultură şi spiritualitate, despre bine şi rău, dar despre orice ar vorbi, pe gură îi ies ghiocei şi zambile. Vorbeşte despre el şi despre alţii.. dar despre orice ar vorbi, l-aş asculta la nesfârşit.

Vocea din capul meu a pierit… va veni vreodată înapoi să-mi arunce în faţă un „told yaaa!!!”? Nu ştiu. Nu pare să ne mai pese la niciunul. Cuvintele s-au pierdut într-un vârtej ameţitor, interminabil, ca în paradoxul forţei de neoprit. Rămâne de văzut ce e cu obiectul de nemişcat..

Lonely or Empty? that is the question..

Mi-e dor…

Mi-e dor de tot ce înseamnă zâmbete furate pe sub gene. De cuvinte răsturnate, înţelese, răsînţelese şi dezînţelese. De frustrări legate de acele cuvinte.

Mi-e dor de acel dans… mi-e dor de cum aşteptam, mi-e dor de cum speram.

Dar de tine, de tine – culmea – nu mi-e dor.

Nici de ochii negri, nici de glumele timide, nici de mâna ta caldă, ci mi-e dor doar de strângerea mâinii tale, de bucuria mea, de efectul privirii tale asupra secreţiei mele de adrenalină şi cu siguranţă şi a altor hormoni.

Şi-atunci ce-i de făcut? Tu nu mai poţi fi aici, nici nu te mai vreau aici, de altfel. What happens in Janis should stay in Janis…

Dar mi-e dor, mi-e tare dor de the way you made me feel.

So what now?...

Back to normal...

Totul a început cu o seară de dans. We’re not humans tonight, they said. Just dancers.

Totul s-a sfârşit la semnul unei baghete magice. Call me Cinderella, she said. Cause I’m out at 3am.

Dar ce a fost la mijloc nu s-a transformat, cum v-aţi aşteptat, în praf şi ceaţă. Ci într-o floare de sfârşit de iunie, zart und leicht wie Sommerschein.

N-am ştiut că un sărut poate fi atât de uşor şi atât de greu în acelaşi timp. N-am crezut că aş putea ceda la o atingere atât de fină, atât de gentle… N-am vrut să port gândul cu mine…

Tot ce rămâne sunt întrebări fără răspuns. Ca de obicei, incertitudinea le acoperă pe toate. In the end, it doesn’t even matter.. E doar un dans. E doar o seară. E doar o altă poveste neterminată. E doar încă o pereche de ochi pierduţi care mi-au furat câteva vise.

E simplu: He's just not that into you...

the end of the beginning....

S-a terminat. Facultatea, festivitatea, banchetul, stresul. Tot.

Am rămas doar eu şi prietenii mei. Colegi nu mai suntem. Am fost.

Frumos a fost. 3 ani în care ne-am iubit maxim, cu pumni şi picioare, dar finalul a arătat că ne-am fost dragi.

S-a terminat. Dar e doar sfârşitul începutului. Ce urmează e mult mai mult.

Vine vacanţa. Cu trenul din Franţa. Şi aştept cadouri multe. Need a break. Need a KitKat. Badly.

Aterizare forţată

Mi s-a terminat fericirea. Am abuzat de ea ca de o cutie de bomboane de ciocolată.

Mă întorc la starea mea de bază. Inutilitate şi nihilism cu decor de satin.

A fost frumos în ţara luminii. A fost bucurie, şi zâmbet, şi vise… totul fără limite. Şi totul mergea ca pe roate. A fost tare frumos.

A fost ca o plimbare cu avionul, despre care am crezut că va dura pentru totdeauna.

Mă întorc la a merge pe jos. Dar m-am cam dezobişnuit să car atâtea bagaje în spate… şi m-am dezobişnuit să văd ruinele de pe margine în loc de norii albinoşi. Iar destinaţia nu se vede aşa de bine de pe pământ. Am pierdut-o puţin, puţin…

Dar va fi ok. Alerg nebun, şi-mi scoate inima fum, alerg către mine şi către ţara tuturor posibilităţilor.

E un cuptor mare la mine în cameră. Şi totuşi eu sunt de gheaţă, ca un veritabil vampir. Nu-i chiar aşa de mirare, dacă mă gândesc mai bine. Aşa am fost mereu.

Dar viaţa merge înainte. Dacă e să mergem pe jos, mergem pe jos. Până la următorul aeroport :-)

Prietenie

Prietenia e un lucru superb. E o valoare uitată.

Să ai pe cineva aproape, care să te cunoască, să te înţeleagă, să te susţină, să te iubească chiar şi atunci când tu nu ai forţa de a face tot ce scrie mai sus.

Să ai pe cineva aproape pe care să îl cunoşti, care îţi dă voie să îl înţelegi, care are nevoie de susţinerea ta şi pe care să îl accepţi necondiţionat.

Mă gândesc acum la cât de mult am blamat prietenia. Cum ani de zile, de pe la vreo 8 ani, am declarat război oamenilor, i-am trimis la dracu’, convinsă de faptul că le sunt superioară, că ei nu mă înţeleg pentru că nu pot şi nici nu vor, că nu le pasă de existenţa mea pe care ei o dispreţuiesc. Cum i-am îndepărtat şi i-am rănit pe cei care au încercat să se apropie în vreun fel de mine. Cum m-am considerat întotdeauna my own best friend, chiar şi în momentele în care mă străduiam să mă mint că o persoană sau alta îmi este prieten.

Am ajuns apoi să cred că prietenia nu este ceva atât de profund sau mistic cum crezusem în copilărie. Prietenia e o relaţie de convenienţă, un celălalt necesar pentru a petrece timpul împreună sau a face ventilare emoţională ocazională. Este coincidenţa unor preferinţe comune care scuză trebuinţa apartenenţei la un grup social. Este un angajament care scuză lipsa ataşamentului, de care eu sunt incapabilă. Poate tocmai de aceasta am ajuns să dispreţuiesc angajamentul din orice fel de relaţie, inclusiv căsătorie.

Dar prietenia este ceva superb. Este ceea ce îi ţine pe oameni legaţi la bine şi la rău, aşa cum dragostea nu ar putea să o facă. Prietenia este o valoare uitată, precum iubirea; nu toţi oamenii au acces la ea.

Lumea se desfăşoară în faţa mea încetul cu încetul. La 20 de ani am descoperit iubirea, la 21 prietenia. Şi încep să înţeleg măreţia corolei de minuni a lumii, nelimitarea şi măiestria ei.

Spring is back ;)

A fost nevoie de două cutremure japoneze ca lumea să se-ntoarcă la normal.

Afară e primăvară… plouă azi, mâine e soare… 3 sferturi din oamenii din jurul meu sunt stresaţi cu licenţa… unii visează la ochi albaştri, sau verzi, sau căprui…

Eu? Eu înfloresc precum copacii din jurul meu şi cânt ca şi raţele de pe lac. Şi ce dacă-i fals? Me likey… Şi ce dacă telefonul nu sună? Viaţa-i frumoasă…

Vin Sărbătorile de Paşte. Nimic interesant. O săptămână in za city of broken dreams. O săptămână departe de oamenii care, chiar dacă evit s-o recunosc, mi-s dragi. O săptămână de somn şi filme proaste, de mâncare adevărată şi multe dulciuri. O săptămână fără ciocolată caldă.

Vine ultima sesiune pentru care nu prea înţeleg de ce ar trebui să învăţ. Vine festivitatea, apoi banchetul, ambele cu mesaje de adio. Vine licenţa, apoi admiterea la master, cu arome de început.. Apoi vacanţaaaaa… prima mea vară la Cluj, pe ritmuri de vamă.

Îmi place. Trenul s-a întors pe şine. Şi nu, nu l-am găsit pe blondul din vis.

Retrag cuvintele vechi, pentru că mi-am regăsit echilibrul.

Mă întorc la a crede că nu am nimic de pierdut.

Mă întorc de unde am plecat, pentru că acolo era cel mai bine. Chiar dacă cel mai probabil voi merge fix pe-acelaşi drum.

Mă reîntorc la mine. Iubirea mea adevărată dintotdeauna.

Cumpar pestisor de aur.. dau la schimb vise

Viaţa nu permite perfecţiunea. Este însă un teren foarte propice pentru compromis.

Ne lovim la tot pasul de compromisuri. Balanţele cu care ne întâlnim sunt tot mai strânse, consecinţele tot mai dure. Trebuie găsită decizia optimă. Întotdeauna.

Nu mai vreau. Nu mai vreau…

Vreau o pauză. Vreau o vacanţă în care cineva să îmi repare viaţa. Pentru că eu nu mai ştiu cum. I-am schimbat toate piesele, pe rând, şi am încercat toate combinaţiile şi permutaţiile.

Şi mai vreau ca oamenii care mă înconjoară să ştie că ţin la ei, chiar dacă uneori îi resping şi spun că îi urăsc sau că nu vreau să-i mai văd. La fel cum mi-aş dori să mă ia în serios când le spun că nu-s bine, în loc să încerce să mă convingă că nu am nicio problemă.

Şi mi-aş dori să reiau unele decizii din trecut. Mi-aş dori să mă întorc în iarnă şi să previn toate dezastrele care s-au ţinut lanţ de atunci.

Mi-aş dori să nu mai iau lucrurile aşa în serios. Să am înţelepciunea de a zâmbi şi de a trece mai departe peste toate, nu cu indiferenţă, ci cu înţelegere. Să îmi trăiesc viaţa aşa cum mi-am promis într-o noapte dintre ani… sau de atâtea ori înainte.

Aş vrea să ştiu că o să-mi iau licenţa cu brio şi că decizia pe care am luat-o referitoare la unde o să merg la master e cea bună.

Dar nu am niciun peştişor de aur, iar ziua mea, la fel ca şi Crăciunul, e departe. Aşa că, acum, o să mai postez ceva pe blogul pe care mi-l citesc vreo doi oameni, şi o să mă uit la House M.D. Yeah, that will definitely solve everything..

Ion Minulescu - Romanţă negativă

N-a fost nimic din ce-a putut să fie,
Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit...
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!...

N-am fost decât doi călători cu trenul,
Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete!...

Dar n-am putut călători-mpreună...
Şi fiecare-am coborât în câte-o gară,
Ca două veveriţe-nspăimântate de furtună -
Furtuna primei noastre nopţi de primăvară!

Şi-atâta tot!... Din ce-a putut să fie,
N-a fost decât un searbăd început
De simplu "fapt divers", ce nu se ştie
În care timp şi-n care loc s-a petrecut!...

Nu scriu pentru voi

Nu scriu pentru alţii, ci scriu pentru mine.
Şi mă doare la patină de ce credeţi despre asta.

Nu scriu despre cineva anume, ci despre întreaga lume care gravitează în jurul meu.
Şi mă doare la patină de ce credeţi despre asta.

Nu scriu pentru a mă eschiva de la a-mi scrie licenţa, ci pentru a putea să o scriu.
Şi mă doare la patină de ce credeţi despre asta.

Nu scriu pentru a impresiona pe cineva sau pentru a schimba realitatea, ci pentru a înţelege.

Nu scriu ca să mă plâng, ci ca să mă înţeleg.

Nu scriu pentru viitorul literaturii româneşti, ci pentru trecutul, prezentul şi viitorul meu.

Nu scriu din lipsă de ocupaţie, ci din lipsă de oameni.

Nu scriu pentru că mă preocupă un subiect anume, ci pentru că unele subiecte nu îşi mai au locul decât aici.

Nu scriu ca voi să citiţi. Scriu ca eu să citesc, over and over.

Nu scriu pentru că pot, ci pentru că sunt bună.
Şi mă doare la patină de ce credeţi despre asta.

Birocraţie.

Nu se aprobă.
Organizaţia nu se implică în astfel de proiecte.

Ne pare rău, este imposibil de aprobat cererea dvs.
Trebuie să mai lucraţi la proiect.

Nu se aprobă.
Proiectul nu e relevant pentru noi.

Respins.
Astăzi e grevă.

Nu se aprobă.
Nu vă potriviţi profilului de om care face cereri.

Cerere neaprobată.
O să vă sunăm noi.

Nu se aprobă.
Mai încercaţi şi data viitoare.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Revelaţii şi renovări.

Visuri şi vise.

Iubire şi prietenie.

Incertitudine şi indiferenţă.

Curaj şi teamă de necunoscut.

Luciditate şi libertate.

Gesturi imprudente şi zâmbete.

Două mâini şi un oraş îngheţat.

Trecut şi prezent.

Noi şi eu.

Odă primăverii

Nimic nu e mai frumos ca iarna; înafară de primăvară.

E soarele cald care vesteşte un nou ínceput.

E ghiocelul din colţ care-ţi aminteşte să laşi în urmă orice grudge şi să începi curătenia de primăvară.

Sunt copacii înmuguriţi care te invită să iubeşti blindly.

Sunt petecele de zăpadă îngheţată-dezgheţată, murdară, care îţi şoptesc să iei cealaltă jachetă.

Primăvară miroase a început. A seară de mai. A săruturi pe alei pe care nimeni nu le ştie.

Primăvară e şi în ochii mei. Aşa că… mergem pe pod şi ignorăm semnul de pe margine; Pericol: podul se poate rupe. Dar e mâzgălit cu un marker peste… poate nu mai e valabil, dar au uitat să îl ia de acolo. Poate au uitat de semnul acesta. Aşa că pornesc din nou pe pod. Să sperăm că, de data asta, n-o să îmi mai rup picioarele.

Oameni...trenuri...

Destinul e o cale ferată. Unii oameni sunt trenuri, alţii sunt pasagerii care urcă în tren.

Unele trenuri deraiază. Nu le mai convine calea ferată. Nu ştiu că a fi tren nu e aşa uşor cum e a fi struţ. Nu ştiu că dacă deraiază, au şi ele de pierdut, şi oamenii.

Atunci când descoperă că sunt distruse, cu geamuri sparte şi roţi îndoite, că chiar şinele li s-au rupt, unele trenuri renunţă. Se resemnează. Rămân în câmp sau se înscriu într-un cimitir de fiare vechi. Se mint că şinele au fost doar o Fata Morgana a tinereţii lor.

Altele privesc spre calea ferată, şi înţeleg că, orice ar face, trenul nu există fără cale ferată. Şi se întorc.

Pentru că oamenii au nevoie de trenuri. Chiar dacă nu îşi dau seama.

Azi am văzut un tren decis să deraieze.

Nu!

Pentru că, oricât de greu ar fi drumul, oricât de obositor, oricât de nerecunoscători vor fi oamenii şi oricât de ignoranţi, fără ajutorul trenului, ei ar rămâne într-o gară, aşteptând în van pe cineva să îi ducă la următorul nivel al dezvoltării lor.

Începuturi noi

Era, cred, cândva, o propoziţie despre prietenie pe care mi-am dorit să o ţin minte. Din păcate am uitat-o.

La fel cum am uitat de ce mai sunt împreună cu prietenii mei.

Şi ne adunăm, ca de obicei, într-o seară, şi bem vin şi vorbim nimicuri.

În stânga mea am un copycat veritabil. Keep your friends closer, and your enemies even closer. Mai ales atunci când ştiu să îţi spună numai ceea ce vrei să auzi.

În dreapta mea un personaj egocentrist, fără a fi narcisic. În mână ţine un duş cu apă rece aşa cum Zeus are mereu în mână un fulger.

În faţă, Sesam fără parolă. Un fel de umbră care nu spune niciodată nimic.

În spatele lor, o gaură neagră. Un vampir care se hrăneşte cu informaţii, fără să mai dea vreodată înapoi ceva util sau relevant pentru altcineva decât propria persoană.

Madness is like gravity. All it takes is a little push.

E obositor. Inutil. Trist.

Un toast pentru noi începuturi!

Simfonii şi tristeţe. Sau invers

Tristeţe.

Tristeţe şi câteva rânduri rătăcite printre foile de curs.

Asta e tot ce a rămas.

Tot ce e scris rămâne. Tot ce a fost cântat a rămas în amintirile noastre. Ale mele, cel puţin, cu siguranţă.

E bine să ştii când trebuie să te opreşti. Eu nu ştiu asta. Mereu am forţat toate notele destinului. Ca şi acum.

Dar atunci când tot ce rămâne e tristeţe... tristeţe şi indiferenţă teatrală, defensivă... Atunci când nu mai am curajul să pornesc în miez de noapte spre planete îndepărtate... atunci când realitatea refuză să îmi dea explicaţii la tot ce se întâmplă, iar provocarea mă depăşeşte, mă oboseşte... în fond, inutil... atunci ce altceva îmi rămâne decât să renunţ?

Irgendwo sind wir gescheitert, und so wie’s gehts, so gehts nicht weiter, und das war unsre Symphonie...

Ca nişte dresori de lei la circ. Ştii trick-ul ăla în care dresorul bagă capul în gura leului? Dacă leul simte că dresorul se teme, chiar şi pentru o fracţiune de secundă, îl muşcă. Sau fuge. Sau ambele, nu ştiu exact. Oricum e confuză povestea asta cu dresorii de lei. Uneori şi leii sunt dresori iar dresorii devin lei…

Dar oricum, irelevant. Circul se închide din lipsă de fonduri. Sau era ceva ilegal? Nu îmi amintesc. Cred că era ceva foarte ambiguu şi confuz la baza întregii afaceri. Încep să cred că nu merită să îmi bat capul.

Eseu anti-sistem

Astăzi am înţeles că a ajuns.

Mi-a ajuns.

Mi-a ajuns să privesc câte lucruri merg prost, iar oamenii văd şi nu fac nimic.

Mi-a ajuns să privesc câte lucruri merg prost, iar oamenii nu văd… şi nu fac nimic.

Mi-a ajuns atâta josnicie şi atâta manipulare, dezinformare şi ignoranţă.

Profesori care ne întorc unii împotriva altora, administratori care se cred dictatorii Romei Antice, politicieni care se joacă cu noi ca şi cu elemente de lego…

Privesc în jur (cred că îmi place prea mult expresia asta...) şi nu văd decât oameni care tac şi înghit. Puţini vorbesc, dar nu ar fi în stare să ia iniţiativă şi să facă ceva, sau măcar să îi urmeze pe cei care au acel curaj.



Şi urlăm la lună:

Nimeni nu face nimic!!!
Dar noi facem?

Nimeni nu mai ştie să asculte?
Pe cine, pe noi? Dar noi ascultăm?

Nimeni nu ne înţelege!!!
Dar noi îi înţelegem pe ceilalţi?

Nimeni nu face nimic...
Parcă am mai auzit asta undeva...

Nimeni nu mai cunoaşte iubirea de oameni! Poţi să mori pe stradă şi nimănui nu-i pasă! Vezi “It’s all about love” (2003) în regia lui Thomas Vinterberg.
Dar spune-mi, câţi oameni ai ocolit astăzi? Pentru câţi oameni ai făcut astăzi un gest gratuit de bunătate?

Lumea e rea.
Dar ai încercat vreodată să o faci mai bună?

Eu astăzi am decis să mă ridic deasupra cuvintelor.

Pentru că mi-a ajuns.

Şi pentru că pot.

Who’s with me?

In vino veritas, he forgot to say…

Era o după-masă de iarnă. Ca oricare alta, aş fi tentată să spun. Atât doar că, zilele de iarnă tind să nu fie niciodată la fel. Au ceva aparte care le scoate din… cotidan.

Recapitulare.

Un pahar de vin. 7 ruble, 4 copeici.

Astăzi am văzut în staţie o fată cu lacrimi în ochi. Am vrut să mă opresc, să o întreb cum o cheamă… dar m-a reţinut ceva. O normă socială probabil…

Un pahar jumate. 3 ruble, 12 copeici.

Azi noapte ne-a oprit poliţia. Permisul la control. Da, ce? Trebuie permis?/:)

Două pahare. 2 ruble, 16 copeici.

Diseară o să mă duc în Centrul Civic. O să bat la uşa lui şi-o să fug.

Ăsta nu se pune, e numai pe jumate… 2 pahare. 1 rublă, 22 de copeici…

Eu… eu sunt eu. And I’m fucking perfect!

Ce-a mai rămas în sticlă… 2 copeici.

Priveşte-mă în ochi şi spune-mi ce simţi, mi-a spus.

Eşti un fraier, i-am răspuns. Eşti pierdut… rătăcit în ambiguitatea aburilor de narghilea… sau poate a temerilor şi defenselor tale.

Suntem doi fraieri, aş fi vrut să mai adaug… In vino veritas ar fi trebuit să îmi răspundă. Dar nu a crezut. Nu m-a crezut.

Time to go to sleep… fără copeici.

Let us be friends… ok?

Ahm… Mneeeeah. Somn uşor, dragul meu! Mâine, când o să ne trezim o să fie lapoviţă..

Lapoviţă?

Da… ai vrea să spui că e ploaie, doar că… evident: ninge. Dar nici ninsoare nu e, pentru că plouă. :)

2 am

Totul depinde de ora 2 am.

Este ora tuturor posibilităţilor şi a tuturor consecinţelor.

Poate că dormi.

Poate că stai într-o magherniţă şi bei al 7-lea shot de tequila.

Poate te joci warcraft. Sau poate solitaire.

Poate faci dragoste cu iubirea vieţii tale. Sau cu oricine altcineva.

Poate te cerţi pentru ultima oară cu cineva care ţi-a fost alături mult prea multă vreme ca să mai conteze. Sau poate e o ceartă pe care o veţi uita amândoi într-o zi.

Poate te îndrăgosteşti până peste cap, privind în ochii cuiva în timp ce îţi povesteşte ceva absolut irelevant, privind însă la fel de intens în ochii tăi.

Poate te joci de-a indiferenţa, uitând de sfaturile lui Tudor Chirilă din Ana.

Poate… poate ai avut ocazia unui sărut, şi poate ai ratat-o, sau poate nu.

Poate te-ai urcat în maşină şi eşti pe autostradă, fără să ştii prea bine încotro te îndrepţi şi de ce.

Poate că te-a sunat cineva şi ai decis să ieşi din casă pentru a vedea stelele împreună. Sau oraşul de sus de la cetate.

Poate te gândeşti cum ar fi să faci toate astea.

Poate crezi că eşti tânăr şi că mai ai timp.

Poate crezi că nu mai eşti tânăr şi că nu vei mai avea ocazia.

Poate ţi-e teamă.

Este ora 2am. Ce-o să faci?

Imperfect could've been the new perfect

A fost odată un băiat verde. Băiatul verde iubea o fată portocalie. Dar fata portocalie nu îl iubea pe băiatul verde.

Băiatul verde suferea foarte mult. Pentru că fata portocalie credea în raţiune. Şi îi explica – nu are cum să îl iubească, pentru că, pentru ea, iubirea e un concept gol.

Iar băiatul suferea în continuare.

Dar într-o zi… s-a gândit că poate unele lucruri aşa trebuie să fie. Şi a încercat să o uite… Dar nu reuşea. O vedea atât de des pe fata portocalie. Dar s-a străduit.

Iar într-o zi, fata portocalie şi-a dat seama că de multă vreme îl iubeşte pe băiatul verde. Dar era târziu. Prea târziu. Băiatul verde nu a mai putut să creadă în iubirea timidă a fetei portocalii. Iar într-o zi, fiecare a plecat pe drumul lui… în direcţii diferite. Foarte diferite.

Fata portocalie a plecat în altă ţară. Dar nu l-a putut uita pe băiatul verde.



Băiatul verde a rămas în ţara lui. Şi a cunoscut o fată vişinie. Chiar magenta, s-ar putea spune. Iar fata vişinie i-a luat minţile pe loc.

Dar băiatul verde învăţase câteva lecţii. Doar că le învăţase prost.

Băiatul verde s-a ferit cât a putut de fata magenta. Dar nu a putut face asta la nesfârşit, mai ales că şi fata magenta se tot ţinea după el. Pesemne, sentimentul era reciproc.

Băiatul verde înţelegea ce se întâmplă. Ştia unde duce acest sentiment necruţător. Dar nu se putea împotrivi. Îl cuprindea aşa cum iedera cuprinde tencuiala unei case.

Fata magenta nu înţelegea ce se întâmplă. Era dincolo de orice mai simţise. Astfel încât s-a speriat. A încercat să fugă. Dar era ca şi Iona lui Marin Sorescu. De iubire nu poţi fugi.

Băiatul verde s-a resemnat şi a iubit-o cu pasiune. Fata magenta însă a fugit.

Băiatul verde a hotărât atunci că nu va mai aştepta, ca altădată. Fata magenta va fugi mereu, dar el nu vrea să mai aştepte. Şi, din nou, cu toate forţele, a încercat să se îndepărteze de ea.

Fata magenta şi băiatul verde au suferit mult după aceea. Dar au trecut peste experienţa lor ciudată.

Băiatul verde a cunoscut o fată verde, iar fata magenta a cunoscut un băiat magenta. Dar mereu s-au întrebat dacă nu cumva… ar fi fost mai bine să combine verde cu magenta în loc să caute perfecţiunea? Oare nu cumva imperfecţiunea e mai perfectă decât perfecţiunea?

Morala: Nu aştepta momentul potrivit. Momentul potrivit este acum. Aşteptarea nu aduce împlinire, ci dezamăgire şi regret.

P.s. Pentru informaţii legate de fata portocalie, întrebaţi la Arhivele Securităţii.

Would you be my Valentine?

Se apropie Valentine’s Day. Zi tristă. Este ziua în care îmi amintesc câte inimi am frânt pentru că nu am fost în stare să îmi iau un angajament.

Ce înseamnă o relaţie? Serios… ce înseamnă?

Am crezut că o relaţie înseamnă să îl iubeşti pe celălalt până în lobii ficatului şi să te arunci cu capul înainte în prăpastie cu speranţa că celălalt, pe care îl ţii în braţe, nu îţi va da drumul – ca într-o dilemă a prizonierului în care nu ştii cine are paraşuta şi cine un rucsac cu haine.

Dar mneah.

A fost nevoie să îmi răsară Casanova în faţă şi să îmi povestească despre loialitate şi angajament…

Nu!

Nu vreau să îţi cunosc părinţii, dragul meu… nu vreau să mergem mână în mână în mijlocul mulţimilor şi nu vreau să mă săruţi de faţă cu prietenii mei. Pentru că nu sunt trofeul nimănui.

Vreau să fiu eu, nu prietena lui x, şi vreau nu fiu cu tine în aceeaşi propoziţie sau pe aceeaşi invitaţie.

Şi nu vreau să îmi scoţi ochii că am ieşit la o cafea cu un vechi prieten.

Vreau să ne iubim disfuncţional. Să vii dimineaţa la mine, să-mi povesteşti că ai fost cu alta, iar eu să-ţi ard o palmă şi să plâng toată ziua în camera de cămin. Iar a doua zi să ne plimbăm pe lacul îngheţat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Să nu-mi spui că mă vei iubi mereu sau că ai face orice pentru mine... eu vreau să mă iubeşti acum şi să taci. E mai frumos aşa, în doi, în linişte.

Iar dacă asta nu se numeşte relaţie, nu-mi pasă. Eu nu iubesc după principii, reguli sau norme sociale.

Constatări de 1 februarie

Când o să fiu mare o să fiu o cremă de zahăr ars.
Şi o să desfiinţez telefoanele mobile. Nu ştiu să vorbesc la telefon.
Şi voi rupe pagini din dicţionar. Am declarat război ambiguităţii.
Iar astăzi, astazi nu are voie să fie sesiune.
Astăzi e muzică. Fender şi prietenii.
Astăzi e zâmbet. Ce mai contează că e trist?
Astăzi e frumuseţe şi ger.
Crăiasa zăpezii şi a diamantelor a poposit în Cluj.
Dar sufletul meu… nu, sufletul meu e de mercur. :)

Nimic astăzi.

Îţi aminteşti cum priveam luminile oraşului? A durat 1 minut. Sau poate o mie. Ai fi putut închide ochii şi să crezi că zbori.

Îţi aminteşti cum visam privind unul în ochii celuilalt?

Eu nu îmi mai amintesc. Nu astăzi.

Nimic astăzi.





Îţi aminteşti cum m-ai privit rece deşi ştiai că aş putea plânge din cuvintele tale?

Îţi aminteşti cum ne priveam în holul facultăţii şi te uram… şi aş fi vrut să îmi trec unghiile prin traheea ta?

Nu, nici asta nu îmi amintesc. Nu astăzi.

Astăzi nu vreau să îmi mai amintesc nimic. Nimic din ce se leagă de tine.

Nimic.

Just gonna stand there and watch me burn… but that’s alright because I like the way it hurts.

I can’t tell you what it really is, I can only tell you what it feels like. Supradoză de vise, supradoză de tine, sevraj profund.



E 2011. E anul preapocaliptic. Sau poate doar anul why not.

Dragostea e o adicţie interesantă. Orice doză e o supradoză şi te bagă în sevraj imediat după consum. E ciudat. E imposibil. Dar real.

Te privesc cu coada ochiului. Experimentezi. Dar de ce să mint? Şi eu fac la fel.

În ochi nu te pot privi. Ţin foarte mult la coerenţa mea verbală în public. Te simt aproape. Eşti aproape. Mi-aş dori doar să taci. Tăcerea ta spune adevărul. Prin gură vorbeşte raţiunea şi teama. Ochii tăi vorbesc mai pe limba mea. În ei văd ce gândeşti, cum simţi.

Astăzi nu mai am versuri. Nu am inspiraţie. Pentru că, atunci când plouă, se-ntâmplă lucruri naşpa.

Privesc în ochii tăi, privesc mereu ca-ntr-o fereastră, şi văd cum lumea ta priveşte-n lumea noastră…

Luciditatea va ucide într-o zi. Nu ştiu încă pe cine.

Luciditatea nu e raţiune. E nebunie.

Iubirea nu e sfârşitul lucidităţii, ci renaşterea ei.

Câtă frustrare poate aduna un om, atunci când ceea ce simte îi contrazice fundamental principiile raţiunii pure! ! !

Frica e cea mai perfidă emoţie. Toate dezastrele au la bază o frică.

Curajul e un lucru tare frumos. Mai greu e să îl pui în practică aşa cum trebuie.

Curajul nu e orgoliu.

Orgoliul nu e demnitate.

A fi om înseamnă a deţine o serie de calităţi interesante;

• să ai demnitatea să îţi ceri iertare atunci când e cazul;
• să ai curajul să iubeşti;
• să ai curajul să pierzi;
• să ai luciditatea de a-ţi recunoaşte eşecul, pentru a te putea ridica şi străluci din nou;
• să te revolţi împotriva condiţiei tale şi a celor ce te limitează la condiţia ta;
• să te autorealizezi / autoactualizezi încontinuu;
• să îţi trăieşti viaţa ca unicul şi, implicit, cel mai preţios lucru pe care îl deţii;
• să dai mai departe tot ceea ce ştii, nu cu teama de a fi depăşit / învins, ci cu speranţa că vei fi fost un vizionar care a schimbat măcar un suflet, sau poate istoria.