Prietenie

Prietenia e un lucru superb. E o valoare uitată.

Să ai pe cineva aproape, care să te cunoască, să te înţeleagă, să te susţină, să te iubească chiar şi atunci când tu nu ai forţa de a face tot ce scrie mai sus.

Să ai pe cineva aproape pe care să îl cunoşti, care îţi dă voie să îl înţelegi, care are nevoie de susţinerea ta şi pe care să îl accepţi necondiţionat.

Mă gândesc acum la cât de mult am blamat prietenia. Cum ani de zile, de pe la vreo 8 ani, am declarat război oamenilor, i-am trimis la dracu’, convinsă de faptul că le sunt superioară, că ei nu mă înţeleg pentru că nu pot şi nici nu vor, că nu le pasă de existenţa mea pe care ei o dispreţuiesc. Cum i-am îndepărtat şi i-am rănit pe cei care au încercat să se apropie în vreun fel de mine. Cum m-am considerat întotdeauna my own best friend, chiar şi în momentele în care mă străduiam să mă mint că o persoană sau alta îmi este prieten.

Am ajuns apoi să cred că prietenia nu este ceva atât de profund sau mistic cum crezusem în copilărie. Prietenia e o relaţie de convenienţă, un celălalt necesar pentru a petrece timpul împreună sau a face ventilare emoţională ocazională. Este coincidenţa unor preferinţe comune care scuză trebuinţa apartenenţei la un grup social. Este un angajament care scuză lipsa ataşamentului, de care eu sunt incapabilă. Poate tocmai de aceasta am ajuns să dispreţuiesc angajamentul din orice fel de relaţie, inclusiv căsătorie.

Dar prietenia este ceva superb. Este ceea ce îi ţine pe oameni legaţi la bine şi la rău, aşa cum dragostea nu ar putea să o facă. Prietenia este o valoare uitată, precum iubirea; nu toţi oamenii au acces la ea.

Lumea se desfăşoară în faţa mea încetul cu încetul. La 20 de ani am descoperit iubirea, la 21 prietenia. Şi încep să înţeleg măreţia corolei de minuni a lumii, nelimitarea şi măiestria ei.