Stăm de vorbă. Și parcă încet, încet, cuvintele pe care le rostim se amestecă într-un vârtej ameţitor. Ar putea vorbi o singură persoană, nu două, atât de uşor curge firul roşu.
Vârtejul ăsta o să se termine într-un hău interminabil brăzdat cu stânci ascuţite. Trebuie să mă opresc. Trebuie să ne oprim, nu înţelegi?
Dar doar mi s-a părut că am strigat asta… de fapt, nu am spus nimic. Îl privesc în ochi şi las vârtejul care ne-a cuprins să ne ducă mai departe… undeva, dar unde nu ştiu.
Mă sperie viteza asta ameţitoare, la fel de mult ca şi destinaţia necunoscută, dar cu şanse mari de izbitură..
Pentru binele meu, pentru binele tău, ascultă-mă! Hai să ne oprim aici. Să mergem fiecare pe drumul nostru şi să uităm că vreodată ne-am întâlnit ochii pe o stradă din oraş. E spre binele tuturor, ascultă-mă, te implor!
Dar nu spun asta, ci îi zâmbesc, îmbătându-mă la rândul meu cu zâmbetul lui atât de seren, încât pare să nu fi cunoscut relele lumii. Vorbeşte despre cultură şi spiritualitate, despre bine şi rău, dar despre orice ar vorbi, pe gură îi ies ghiocei şi zambile. Vorbeşte despre el şi despre alţii.. dar despre orice ar vorbi, l-aş asculta la nesfârşit.
Vocea din capul meu a pierit… va veni vreodată înapoi să-mi arunce în faţă un „told yaaa!!!”? Nu ştiu. Nu pare să ne mai pese la niciunul. Cuvintele s-au pierdut într-un vârtej ameţitor, interminabil, ca în paradoxul forţei de neoprit. Rămâne de văzut ce e cu obiectul de nemişcat..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu