Tristeţe.
Tristeţe şi câteva rânduri rătăcite printre foile de curs.
Asta e tot ce a rămas.
Tot ce e scris rămâne. Tot ce a fost cântat a rămas în amintirile noastre. Ale mele, cel puţin, cu siguranţă.
E bine să ştii când trebuie să te opreşti. Eu nu ştiu asta. Mereu am forţat toate notele destinului. Ca şi acum.
Dar atunci când tot ce rămâne e tristeţe... tristeţe şi indiferenţă teatrală, defensivă... Atunci când nu mai am curajul să pornesc în miez de noapte spre planete îndepărtate... atunci când realitatea refuză să îmi dea explicaţii la tot ce se întâmplă, iar provocarea mă depăşeşte, mă oboseşte... în fond, inutil... atunci ce altceva îmi rămâne decât să renunţ?
Irgendwo sind wir gescheitert, und so wie’s gehts, so gehts nicht weiter, und das war unsre Symphonie...
Ca nişte dresori de lei la circ. Ştii trick-ul ăla în care dresorul bagă capul în gura leului? Dacă leul simte că dresorul se teme, chiar şi pentru o fracţiune de secundă, îl muşcă. Sau fuge. Sau ambele, nu ştiu exact. Oricum e confuză povestea asta cu dresorii de lei. Uneori şi leii sunt dresori iar dresorii devin lei…
Dar oricum, irelevant. Circul se închide din lipsă de fonduri. Sau era ceva ilegal? Nu îmi amintesc. Cred că era ceva foarte ambiguu şi confuz la baza întregii afaceri. Încep să cred că nu merită să îmi bat capul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu