Mai e o lună răutăcioasă. Nu se potriveşte deloc expectanţelor mele idealiste.
S-a apropiat zâmbind, cu soare puternic şi căldură, dar fără arsuri de piele, dureri de cap sau alte semne care să anunţe vreun pericol.
Iar în felul ăsta, după ce ne-a asigurat tuturor confortul fizic şi psihic, profită de o clipă de neatenţie şi îşi trimite toţi norii la atac.
Cerul s-a înnegrit. Oamenii, în tricouri şi
flip-flopşi privesc sideraţi spre cerul care se tot înnegreşte, tot mai mult şi mai mult, tot mai negru şi mai negru. Se opresc în stradă, oricum nu au unde fugi. Aşteaptă furtuna. Va fi ploaie, cu siguranţă. Va tuna şi fulgera.
Iar ei s-au oprit în stradă, privind cerul fără culoare, care se tot înnegreşte, tot mai mult, tot mai negru.
Parcă ar aştepta ceva. Nu ploaia, nu furtuna. Dar atunci?
Ce îi poate ţine pe oameni pironiţi în realitatea înnegurată a lunii mai? Ce lipseşte din decorul apocaliptic al lui 2012?
Nu ştiu.
Şi poate, n-am cum să-nţeleg.
E anul apocaliptic şi orice e posibil. Orice poveste absurdă prinde viaţă. Orice normalitate dispare de pe chipurile oamenilor care merg tot mai repede pe stradă.
Nu pot cere nimic mai mult de la luna mai.
Part 2
Mă depăşeşte şi mă enervează realitatea asta.
Nu e nimic complicat. E doar o simplă, banală, durere de viaţă.
Mă depăşeşte total. Luna mai e
evil. Am rămas doar eu, eu cu durerea mea de viaţă şi cu o hemoragie internă pe care nu mai ştiu să o pun pe hârtie.
Mă relaxează versurile. Mă relaxează…
Mă enervează. Pentru că mi-a dat curajul să visez. Pentru că, acum, poezia îmi aminteşte de
el în loc să îmi amintească de mine. Pentru că a venit şi a dispărut atât de aiurea în viaţa mea. Complet aiurea….
Şi scriu, tot scriu, până când luna mai se va termina, lăsându-mă în aceeaşi suferinţă fără sens în care m-a găsit. Voi scrie până mi se vor termina cuvintele. Până când vor cădea imperii. Până când nu voi mai avea luciditatea de a vedea dincolo de cuvintele cu care mă joc. Şi poate că voi mai scrie şi după. Cine poate şti…
Don’t fall in love. Fall of a bridge, it hurts less…
Nu ştiu să iubesc. Ştiu doar să visez. Nu ştiu să mă bucur de oameni, ci doar să le respir prezenţa. Nu ştiu nici măcar să scriu, ci doar să surprind impresii, precum Monet. Nu ştiu, în fond, nimic relevant.
Part 3
Luna mai vine cu surprize. Seamănă cu aprilie în foarte multe aspecte.
Parcă au luat-o razna cu toţii. Asta e senzaţia generalizată. Un oraş al nebunilor. Iar eu sunt singura lucidă în tot jocul ăsta… pe care încerc să îl joc şi să nu îl joc simultan.
În tot jocul ăsta, sensul s-a pierdut. Poate că acea parte din mine care se ocupă de latura mecanică a minţii mele, a decis să nu mai elibereze adeverinţă de sens. Nimic nu mai are voie să aibă sens, pentru că nimic nu e stabil şi etern. Nimeni şi nimic nu mai are sens. Sună într-adevăr, revigorant.
E o lume guvernată de non-sens. Absurdul e la ordinea zilei, la ordinea nopţii, la mână de blackjack a unui semizeu fatalist.
Mi-e dor de viaţă. Cu cât mă apropii mai mult de normalitate, cu atât mă îndepărteaz mai mult de viitor.
Pentru că în normalitate nu există viitor. Există doar acum. Acum fără consecinţe. Acum fără durere de viaţă; fără suferinţă, fără geniu. Fără artă.
Part 4
Oprind timpul în loc, observ cum, în ciuda convingerii mele, ceilalţi oameni de pe planeta asta nu suferă. Nu îi doare viaţa. Nu au nici cea mai vagă idee ce se petrece în sufletul meu. Nu au nici cea mai vagă idee că, zi de zi, ei trec pe lângă un bolnav căruia nimeni nu îi dă medicaţie sau măcar înţelegere.
Observ cum am fost astăzi atât de ridicolă şi de inutilă încercând doar să explic că exist. Că am drepturi. Am muncit pentru a exista şi am dreptul la viaţă.
Dar cine să-nţeleagă? Ei vorbesc despre mersul lucrurilor, despre istorie şi economie, în timp ce pieptul meu urcă şi coboară în ritmul secundelor mult prea lungi.
Ridicolă în apărarea dreptului meu de a exista. Lumea asta s-a întors pe dos. Anul apocaliptic e de vină. Iar consecinţele tot eu să le suport… parcă pe mine ar cădea Melancholia lui von Trier.
Rămân cu… cu prea puţine. Mai tot ce mi-este sacru piere, sacrilegiat. Toate speranţele mele primăvăratice se sting, una câte una, şi mă lasă tot mai rece şi mai cenuşie. Ca şi cum iarna nu a plecat de tot, ci rămâne în mine până la toamnă.
Muzica a fost profanată. Distrusă într-un mod barbar. Tot ce mai am este ocazionalul karaoke; trist, disperat, şters.
Iar serile de aprilie s-au ofilit definitiv. N-a mai rămas din ele decât un soi de puf de păpădie sterp. Şi câteva amintiri frumoase, ce-i drept.
Cât despre vise, cred că iarna le-a îngheţat pe toate. Criogenare îi spun oamenii de ştiinţă. Aştept zilele mai calde, poate vor ieşi la suprafaţă.
Lună mai, cât te-am aşteptat… de ce nu vii cu veşti mai bune?
