2012 strikes again.
Poate e doar o ironie crudă.
Poate sunt doar o naivă
incurabilă.
Indiferenţa e grea. Tudor Chirilă
nu glumea. Ana, mi-eşti martoră.
Şi astfel m-am rătăcit undeva,
în indiferenţa rece a unui copil care m-a cucerit fără să vrea şi poate chiar fără să înţeleagă.
Nimic nou, ar spune conştiinţa
mea. Sau oricine altcineva care ar cunoaşte dramele romantice care m-au
înconjurat o viaţă întreagă.
Dar nu.
E amar medicamentul ăsta. E
grea indiferenţa. Şi oricât aş încerca să o reproduc, la sfârşitul zilei, eu
sunt cea care plânge cu faţa ascunsă în pernă.
Dar ce pot face? Nimic. O fată
cu părul ca spicul de grâu şi zâmbet de zână-floare a furat scânteia mea din
ochii lui.
Ochiul cere lumină, prezenţă atât de nocivă… dar ce faci
când lumina ta fuge cu altă lumină?
Nu e vina ei. Văd că îi pare rău.
Văd că surprinde zâmbetul meu amar. Nu e vina ei.
Nu e nici vina lui. Deşi nu văd
să îi pară rău. Sau poate m
Dau vina pe soartă. Pe Karma. Pe
2012.
Iar eu, singură din nou, încerc
să mă ridic de jos, din praful în care m-am aruncat în seara asta, încercând să
mă prefac că ştiu să zbor. Nu mai are sens să continui să dau din mâini. Rămâne
doar să-mi iau jucăriile şi să plec.
A fost o săritură din avion. Am
zburat împreună o vreme, dar rucsacul câştigător era la el. Indiferenţa la fel.
Eu m-am lovit de pământ.
Nu are nicio coerenţă acest
text. Dar, la ce?
2012. Mai pot adăuga ceva? Mulţumesc
pentru zbor, a fost superb.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu