Ar trebui să mă întorc la a scrie eseuri. Proză. Versurile nu sunt pentru mine. Am crezut că pot să mă joc, precum poeţii pe care îi admir în secret, cu cuvintele, şi în acelaşi timp să am muzicalitate, prozodie şi sens.
Dar eu sunt omul eseurilor. Omul blogurilor. Păunescu, Stănescu, Minulescu... ei au fost nişte genii ale căror urme nu le pot călca. Să scrie alţii versuri, eu am proza mea.
Pentru că nu mă pot opri din scris. Scrisul mi-e vital. E ca o hemoragie internă care trebuie să iasă pe hârtie. Şi ce dacă nu am hârtie, şi ce dacă nu am pană de gâscă?
M-am jucat de-a poezia şi m-am rătăcit printre copacii cu silabe şi figuri de stil. Iar în pădure am întâlnit un spiriduş. Vorbea în versuri şi părea să aibă aceleaşi idealuri ca mine. Îmi amintea de copilărie. De fetiţa care la 12 ani citea prin autobuze şi întârzia la prânz pentru că trecea pe la bibliotecă. Mi-a amintit de anii în care cântam cu suflet şi iubeam fără teamă. Dar în loc să mă simt acasă în pădurea spiriduşului cu ochi cenuşii, m-am simţit străină. Şi am fugit plângând.
Am constatat că cel mai simplu este să dai vina pe societate. Societatea m-a stricat; societatea m-a îndepărtat de idealuri, de vise, de calea mea în viaţă.
Bullshit! Societatea nu are nicio putere asupra nimănui. A fost decizia mea să mă resemnez, să plec capul. Iar vremea trece, iar eu tot pe alte cărări păşesc, ca un om beat care, negăsind drumul către casă, porneşte la întâmplare pe străzi, fără să ştie nici el prea bine de ce.
Şi cu cât merg mai departe pe cărări pietruite, cu atât îmi este mai teamă să mă întorc pe autostrada mea acoperită cu muşchi verde şi pământ negricios. Sunt un fel de doamna K, aşteptând în faţa instanţei, când am toate drumurile libere. Atât doar că instanţa nu mă vrea. Nu vrea pe nimeni de altfel.
Spiriduşul din pădure nu a înţeles prea bine ce era cu fetiţa aceea cu ochi verzi. A ridicat din umeri şi, întorcându-se pe călcâie, a dispărut printre copacii cu metafore şi rapsodii de primăvară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu