Caut în continuare comparaţia potrivită..
Ca şi cum ai leşinat pe stradă, şi, încercând să te ridici,
priveşti stupid în jur, în aşteptarea unei mâini salvatoare. Şi nu te ajută
nimeni. Dar surprinzi voci care şoptesc „uite măi, nimeni n-o ajută…”
E ca şi cum ai mers cu mama la doctor, iar pe drum ai surprins
o păpuşă într-o vitrină. Trecând pe lângă ea, ai încercat să o priveşti, să o
absorbi, să nu pierzi o secundă din scurtul moment în care ai apucat să treci
pe lângă acea păpuşă. Ai trecut pe lângă ea, şi poate că ai putea-o uita… dar (E
mereu un „dar”). Iar seara o auzi pe mama spunându-i tatăui – „să vezi ce se
mai uita la păpuşa aia, mai că îmi venea să intru să i-o iau…”
Sunt oamenii care au puterea să îţi ofere ajutor atunci când
nu te poţi ajuta singur. Şi te privesc zâmbind stupid şi nici măcar nu te
întreabă ce mai faci. Au întreaga putere în mâna lor. Dar nu vor ajuta. Nu îţi
vor oferi nici un deget.
Şi atunci, de ce este atât de greşit să nu vreau să îmi doresc
ajutorul celorlalţi? De ce este greşit să vreau să fac lucrurile singură, mai
ales când toate experienţele vieţii m-au învăţat că un lucru făcut bine nu e
făcut cu ajutorul altcuiva? Că sfaturile celorlalţi sunt mai periculoase decât
neştiinţa mea? Ignoranţa mea e superioară oricărui deget pe care mi l-ar putea
întinde cineva. Condiţional-optativ. Improbabil. Necunoscut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu