Cutreieram, în drum spre casă, străzile Mănăşturului. Iar el îmi povestea vrute şi nevrute, despre câini şi pisici şi despre vreme, iar eu îl ascultam cu fascinaţia cu care îl ascultam cândva pe Mircea Miclea în băncile facultăţii. Apoi a scos din senin, un pumnal şi mi l-a încleştat în inimă, privindu-mă în ochi, şi zâmbind rece. Iar după o fracţiune de secundă, care a părut interminabilă, a răsucit cuţitul. Apoi, mi-a întors spatele şi a plecat fluierând, lăsându-mă să sângerez intern.
A plecat şi nu m-a lămurit.
Emoţiile explodează în lanţ undeva în mine, între intestine
şi rinichi, îmi înfăşoară aorta şi o apasă, o sugrumă. E hemoragia provocată de
cuţit. Va fi şi mai rău când îl voi scoate, tocmai de aceea îl ţin încă acolo.
Mă plimb pe stradă cu un cuţit înfipt în piept, iar oamenii mă ignoră ca pe o
fantomă psihotică.
Tot ce pot face e să scriu. Şi voi scrie.
(…)
Mă doare existenţa lui. Trebuie să scot pumnalul.
Am decis. Sunt pregătită să fac faţă hemoragiei.
Încă mai am sânge pe cămaşă. Dar cumva, ceva s-a reparat. Am
întâlnit un om la fel de distrus ca mine, poate. Îi vedeam sângele curgând pe
sub tricou, şi zâmbetul fatalist pe faţă.
A fost interesant. O seară de mai în care toate problemele
s-au acoperit cu fum. El a fost morfina mea.
Îl voi mai vedea vreodată? Nu ştiu, răspund cu puţină
melancolie. Ce va rămâne? Amintirea unei seri în care suferinţa mea n-a
fost inutilă. Nu suferinţa de viaţă, ci suferinţa de inimă sângerândă.
Oh, lună mai… ce dor îmi va fi de răutăţile tale…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu