Deja vu

Viaţa e o ironie necontenită.

2012. Eram noi doi. Noi doi şi Clujul. Iar el a rostit, cu emoţie în glas, cuvântul relaţie.

Panik mode activated. If error persists after 24 hrs, please reset.

Eu nu ştiu ce e aia o relaţie, mă gândeam. I cannot fucking handle this. N-am dormit juma’ de noapte.

Facepalm. De ce trebuie să conteze cum îi spunem? Suntem noi doi, aici, şi restul n-are voie să conteze. Sărim din avion, zburăm cât zburăm… şi-apoi când vom pica, vom rămâne cel puţin cu ceva amintiri frumoase…

Dar dacă el va vrea să ne oficializăm povestea? Am I his girlfriend now?!

Hiper-panik mode activated. Please continue to breath.

Nu contează. Ce va fi, va fi. Nu contează. Contez eu, contează el, contează noi. Iar restul să se ducă la mama lui Dschinghis Khan.

Calm mode restored. You can now continue to smile.

Pauză.

A trecut o săptămână de când el a dat pagina. Suntem acum pe pagina „indiferenţă.” Cu siguranţă am făcut o prostie. De asta nu intru în relaţii. I have no idea how to handle this shit. Am chiulit de la lecţia aceea de viaţă care te învaţă procedura standard într-o relaţie romantică. Ce, când, cum trebuie făcut… eu am mizat mereu pe intuiţie. Şi, ca de obicei, am dat-o în bară. Ce surpriză…

Asta e, asta a fost.

Initializing grief cycle. Denial. Anger. Depression. Bargaining. Changing hair color.

Gata. S-a terminat. Habar nu am de ce. Coşmarul unui perfecţionist: să greşeşti iremediabil, şi să nu ştii ce ai greşit.

O nouă zi din viaţă, învăţăm lucruri noi. Ca de exemplu faptul că nu există o limită superioară pentru nivelul de awkwardness pe care îl pot împărtăşi doi oameni.

Pop-up: Îmi pare rău, draga mea, va trebui să ne despărţim. Sunt prea tânăr pentru o relaţie serioasă...

Dafuq...?!