Există câteva reguli în viaţă. Nu reguli care trebuie respectate, ci reguli care
exprimă starea lucrurilor. Lucrurile se întâmplă într-un anumit mod.
De exemplu: o persoană bea ori cu cap, ori cu motiv. Poate cu
ambele, dar niciodată fără cap şi fără
motiv.
Suferinţa trebuie să
aibă un sens. Altfel nu ar fi cu nimic diferită faţă de o durere stupidă de
măsea.
Uneori avem impresia că suferinţa nu are niciun sens. Momentul
de faţă e un astfel de exemplu. Chiar în clipa asta, suferinţa mea nu are
niciun sens.
Dar ştiu, în conştiinţa mea de psiholog, că acesta este un
moment trecător. Poate chiar şi suferinţa este trecătoare. Poate că toate sunt
trecătoare…
Poate chiar şi dragostea e trecătoare. Dar atunci chiar că
nimic n-ar mai avea sens.
Şi atunci stau, şi privesc cum apune soarele printre blocurile
Mănăşturului, şi aştept ca neuronii să-mi găsească o soluţie la problema mea:
ce sens are suferinţa mea?
Trebuie să aibă un sens, îmi spun mereu. Altfel, ar fi ca o
durere stupidă de ficat.
Suferinţa mea e crudă şi în acelaşi timp, e elegantă,
graţioasă. Dar atât de crudă. Ca un soi de vrăjitoare care îşi hrăneşte
frumuseţea din sângele fecioarelor de munte.
Să fie doar în mintea mea? Să fie doar un dezechilibru chimic
datorat primăverii? Să fie geniul meu pustiu doar o închipuire a nopţilor
nedormite? Se poate şi asta.
Dar asta ar însemna că suferinţa mea nu are sens. Şi atunci, e cel puţin la fel de stupidă ca o durere
de inimă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu