2012 sau despre absurd

Totul se înfiripă într-o lume magică, în care nimeni nu are niciun cuvânt de spus, sau vreo părere nespusă chiar. Absurdul e la el acasă, iar haosul, prieten bun, bate străzile nestingherit. Ce să-i faci?

Acum ştiu că lumea în care trăim a exterminat până şi ultima şansă de naivitate, până şi ultima flacără de copilărie. Poate ar trebui să mă resemnez, cum îmi spunea un amic. Dar nu. Eu refuz.

„Don’t grow up, it’s a trap”.

Tot ce pare simplu, e în fapt, complicat. Iar tot ceea ce aleg să complic, e mai mult decât simplu.

Dau vina pe 2012 aşa cum alţii dau vina pe Voltaj.

Dar 2012 ce vină are? El, asemeni lui Mephisto, este „Ein Teil der jener Kraft die stets das Bőse will und stets das Gute schafft”. Sau poate invers… uneori le confund.

Dar absurdul, să nu uit absurdul…

Absurdul prin care unii oameni scriu poezii, iar alţii le citesc.

Absurdul prin care unii oameni iubesc iar alţii nu sunt iubiţi.

Absurdul prin care unii oameni refuză să înţeleagă ceva iar alţii pur şi simplu nu înţeleg nimic.

Dar, din nou, toate astea sunt doar în capul meu. Sau?

Timpul trece, lumea merge mai departe. Are un curs al ei, un fir roşu indestructibil. Iar tocmai pentru că timpul trece, iar lumea merge mai departe, tot ceea ce ieri părea imposibil astăzi se întâmplă, iar tot ceea ce era previzibil –  nu mai este.

Cu ce rămânem? Cu glume, bancuri, gaguri, poezii. Iar ca şi Shakespeare-ul lui Sorescu, mergem să murim puţin. Poate mâine dimineaţă ne vom simţi mai bine.

Restul… de-ar fi tăcere..