Goliciune

Sunt goală. Pe dinăuntru. Ştiţi visele acelea în care visezi că mergi dezbrăcat prin oraş, şi toată lumea te priveşte? Eh, e chiar mai rău de atât…

Sunt goală. Şi nu am niciun sentiment cu care să mă acopăr.

Sunt goală. Şi mi-e frig în imperiul de gheaţă care este inima mea.

Sunt goală. Şi aş vrea să mă ţină cineva în braţe şi să îmi spună că port hainele împăratului.

Sunt goală. Şi mi-e frig. Şi mi-e dor de vara sufletului meu. Mi-e dor să mă mândresc cu 

acoperămintele inimii mele sau să mă plâng de zdrenţele cu care mă înfăşor. Sunt în totalitate goală.

Stau, goală, şi ruşinată, în faţa templului şi cerşesc îngăduinţă. O dramă care să îmi acopere măcar umerii, e tot ce îndrăznesc să cer. Nici nu mai visez la sentimente nobile, cu mătăsuri şi satin, am ajuns să înţeleg că nu le merit.

Dar dă-mi, o, Divine, dă-mi o şansă să muncesc pentru ultima zdreanţă cu care se acoperă până şi îngrijitorii de porci din fundul curţii. Dă-mi voie să iubesc, dă-mi voie să sufăr din cea mai nefericită iubire din istorie, dar nu mă lăsa să tremur, goală şi pierdută, şi ruşinată şi absurdă, în faţa templului Tău.