Revelaţii şi doar atât

Călătorim prin viaţă şi trăim cu iluzia că nimeni nu ne înţelege. Ne ciocnim de fel de fel de oameni pe care îi înţelegem uneori, ne ataşăm de ei sau pur şi simplu îi ignorăm şi îi dăm uitării. Pe alţii credem că îi înţelegem şi nu îi dăm uitării, chiar dacă ei uneori o fac.

Şi, într-o zi, stai de vorbă cu un străin.

Mint, nu e un străin, e un prieten.

Nu. Nu e nici măcar un prieten. E doar un copil ai cărui ochi te urmăresc uneori în vis.

Şi, într-o zi, stai de vorbă cu acest copil. Şi ascultându-l, îţi dai seama că vocea ta interioară este în rezonanţă cu spusele lui. Şi provocându-l să continue, realizezi că are dreptate. Şi vorbind despre el, despre tine, vezi că nu există diferenţe prea mari. Şi rămâi siderat – există cineva care înţelege!!! Care nu numai că ar putea înţelege, ci chiar o face.

Dar asta e tot. Se retrage ca un leu cu coada între picioare. Şi te uiţi în jurul tău, în aceeaşi cameră goală de cămin, gândindu-te că imposibilul a devenit realitate în faţa ochilor tăi, în spatele urechilor tale, şi undeva pe lângă centrul inimii. Şi începi să tragi concluzii;

Orgoliul s-a ascuns într-un colţ, deşi nu ai fi crezut că te va lăsa vreodată să respiri liber. Intelectul tău s-a scuturat bine şi se întinde, cască – şi-a găsit un camarad; a venit vremea ca şi tu să îţi scuturi aripile de praf. Ochii îţi strălucesc.

Dar camera de cămin e prea tristă, aşa că pleci; unde vezi cu ochii, şi de obicei ochii îţi fug spre Grădina Botanică. Verdeaţă, un pârău, bănci, dar mai ales – linişte. Priveşti spre alt décor, dar gândurile sunt aceleaşi. Şi totuşi: Ochii lui cei negri sau pulsul tău cel ridicat nu mai au nici o relevanţă. Te-ai regăsit pe tine dincolo de toate astea.

Dar asta a fost; orgoliului nu îi place să stea prea mult la colţ, şi vă mănâncă din nou pe amândoi; şi, din nou, ochii, inima şi sufletul rămân uitate.

Evitare, orgoliu, indiferenţă sub care se ascunde… poate nu vom afla niciodată ce. Mai contează? Dincolo de toate astea se află o revelaţie: Tu nu eşti cel mai bun lucru care ţi se putea întâmpla.

O vară de succes

Mă uit cu coada ochiului spre trecut. Trişez, pentru că mi-am propus să nu mai fac asta. Dar e prea fascinant să privesc traseul păsării Phoenix prin viaţa mea.

A fost odată o fetiţă. Îndrăgostită de un demon, pierdută în disonanţa ei zilnică din care nu mai putea evada. Confuză, mergea prin lume ca printr-un evantai de hârtie.

Dar viaţa nu a fost chiar atât de crudă cu ea. A lăsat-o să meargă într-un loc unde lumea i-a arătat cine este ea cu adevărat şi i-a explicat că trebuie să se accepte aşa cum este ea, cu bune şi cu rele. Toate principiile ei căzuseră, dar acum ştia şi de ce: personalitatea ei puternică le distrusese. Acum ştia cine e.

Şi astăzi mă uit în jur: şi ştiu cine e pasărea Phoenix. Sunt eu. Născută din cenuşă, hrănindu-mă cu pasiune, nimic nu mă mai poate distruge. Nici măcar Afrodita.

Unhappy ending

Am intrat în bar. Un pic irascibilă, pentru că el nu apăruse. Nu venise deşi îl chemasem şi sperasem să vină. Ar fi putut fi ultima oară când ne vedem. Eu aveam să plec peste câteva zile, înapoi acasă. Nu aveam de ales. Nimic nu poate opri timpul trecut – viza îmi expira în doua zile.

Am intrat şi pentru un moment am uitat de ce venisem. M-am uitat în jur; un tonomat din care răsuna Matchbox 20, o masă de biliard în spatele tonomatului, iar în spate de tot – o sală de bowling. În dreapta, barul prorpiu-zis. O barmaniţă care întrecea toate limitele greutăţii normale, dar cu un zâmbet prietenos, îi servea pe clienţi.
Mi-a aruncat o privire neîncrezătoare – tu nu ai 21 de ani…

Dar apoi, ca şi cum cineva ar fi declanşat o armă secretă, am simţit un magnet. Era la bar şi mă privea. Doi ochi albaştri, atât de trişti, încât am rămas ţintuită în loc. Mereu mi-a plăcut să cred că ştiu citi în ochii oamenilor, dar nicicând nu am văzut ce am văzut în ochii lui. Era amarul paharului de whiskey, acoperită de o
strălucire nouă, care oscila între fericire şi amărăciunea cea mai profundă.
M-am dezmeticit şi i-am zâmbit. Mi-a trecut prin minte că şi privirea mea este o carte deschisă pentru el, şi mi-am dat seama că toate răspunsurile mele se găsesc acolo. Aşa că m-am apropiat.

- So, it’s here that you are hiding from me, i-am reproşat, oarecum ironic.
- Hi… mă privea în continuare şi am încercat să ghicesc al câtelea pahar i se sprijină de degete.
- What are you doing here? L-am întrebat, încercând să-mi ascund nemulţumirea. Şi-a întors privirea pentru o secundă asupra paharului în care gheaţa începuse să se topească, apoi a lăsat-o în pământ.

- Please, tell me, what happened? Ştiam ce se întâmplă, ce s-a întâmplat…. Şi ce se va întâmpla. Era simplu, dar simţeam o nevoie aproape sadică de a o auzi din gura lui, de a-mi aminti că am găsit singurul motiv pentru a nu pleca de aici şi că nu sunt singură în încurcătura asta.
L-am privit derutată dar înţelegătoare. Oare ştia ce simt?

- Life’s a bitch, a zis repede, şi parcă trezit subit din letargia sa, şi-a scos portofelul din buzunar şi a plătit. Până să înţeleg ce îmi spusese, se afla deja în picioare, lângă mine, zâmbind prietenos, dar ştiam că e doar un zâmbet încurajator – ochii lui nu reuşeau să ascundă asta; amarul răbufnea din ei.

- Let’s go home.
- Ok.

Am urcat în maşină. America…. Totul e prea departe pentru a merge pe jos. O plimbare ar fi ajutat acum. Ameninţa să plouă dar nu eram omul căruia să îi pese, şi ghiceam că şi el îmi împărtăşeşte gândurile.

L-am lăsat să conducă. Ştiam că nu e beat, ar fi fost prea uşor. Tot drumul nu am schimbat un cuvânt. Aş fi spus ceva, dar – ce?! Aşteptam să spună el ceva. În întunericul maşinii nu îmi puteam da seama dacă este concentrat la drum, la viitor sau încearcă să spună ceva, dar liniştea l-a învins, ca şi pe mine.

Ce ne rămânea de făcut? Să ne prefacem; fie că nu s-a întâmplat nimic, fie că nu se va întâmpla nimic nou. Nu ne-am cunoscut sau nu voi pleca poimâine? Nu ştiam şi nu vroiam nici unul să ne luăm “la revedere”, dar cine ne dădea de ales?

E doar viaţa. Viaţa care ne-a luat prăjitura din faţă.

Dar nu voi uita niciodata acea privire din Chalet Lounge. Mereu m-am întrebat cum e să priveşti în ochi pe cineva de care te-ai indragostit şi să îţi dai seama că nu eşti singur. Acum ştiu. Dar e prea târziu.

Life's a bitch.. just smile, ok?

Am cautat de cand ma stiu. Uneori am stiut, alteori nu. Uneori am stiut ce, alteori nu.
Dar nu ma asteptam sa gasesc nimic astfel.

Trecusera 3 luni. 3 luni de cand plansesem intr-o noapte, gandindu-ma cat de putin este. Iar acum, cand trecusem peste tot, cand inima imi era libera, dar singura, intristata doar de plecarea prietenilor si de apropierea sfarsitului, de trezirea "when september ends".. acum am ridicat privirea. Si am dat de ceea ce viata mi-a pregatit astazi. O seara pe marginea raului, un cer care se joaca de-a stelele... o pereche de ochi albastri care imi amintesc de ochii mei verzi... un suflet chinuit, la fel ca mine, un copil care si-a gasit o iluzie a libertatii pe care o ascunde cu un zambet trist. Iar in ochii lui albastri am vazut ca nu sunt singura.

"Life's a bitch.. just smile, ok?"

Am zambit o vreme, chiar si atunci cand nu ti-am gasit zambetul. Am zambit, pentru ca mai erau 4 zile... si imi doream sa fie o eternitate, dar nu a fost asa. Viata ne-a aruncat pe doua maluri ale unui ocean de netrecut.

"You can get a scholarship","I'm not good enough"; "you will find a way", "I...."

Nu. Nu voi mai gasi asta nicaieri. Viata s-a distrat pe seama mea destul. M-am saturat ca Afrodita sa imi arunce ochii pe statui si stanci... acum am gasit un suflet de gheata, ca si al meu.. un suflet care a cazut alaturi de al meu...

Pana si stelele au inghetat la umbra unui sarut. Chiar si ochii urlau in noapte - nu e drept!!! Pietrele de pe drum s-au infiorat - gandurile noastre se intrepatrund...

"you're shy, aren't you?"

"not today. today i know what you are thinking of"

goodbye, my lover... goodbye, my friend.. you have been the one for me...

Nu e drept! Pana si cerul se revolta. Afara e furtuna. Copacii se zbat, e frig iar scarile scartaie. Si te astept. Dar nu apari. De ce? Pentru ca ironia e de partea Afroditei.. care se joaca cu noi, copile.

Si-am plecat. Dar ma voi intoarce, pentru ca am uitat ceva aici...

Prietenie, dragoste fara chip

Şi nu vom şti niciodată, drag prieten, dacă ce a fost s-a numit prietenie sau… Am fost fraţi şi am fost prieteni şi de multe ori ne-am întrebat dacă am putea fi mai mult. Nimeni nu a crezut în prietenia noastră, şi am pierdut nopţi întregi întrebându-mă dacă au dreptate sau nu. Dar ne-a fost frică să încercăm. Ne-am temut de viitor, ne-am temut de despărţire, de septembrie, de sfârşitul lumii magice care ne-a trântit pe toţi aici, de cealaltă parte a unui ocean de lacrimi.

Iar acum ai plecat, copile cu sufletul de argint, iar ultimul lucru pe care mi l-ai lăsat este îndoiala. Mă doare că nu ştiu, că nu înţeleg.. că nu mai e timp. De ce nu ai rămas cu mine, să înţelegem, să ştim?

Nu ştiu să înţeleg. Dragostea ne defineşte prietenia. Avem nevoie unul de celălalt, iar fără tine nu ştiu cum să mă descurc. Poveştile de viaţă care se unesc aici – sunt atât de asemănătoare încât mă sperie. Şi nu ştiu mai departe. Nu ştiu… şi nu ştiu dacă voi şti vreodată….

Iar în final, cadourile de plecare sunt identice – un omagiu adus celei mai strânse prietenii din istorie ;)) ai plecat, copile cu suflet de argint şi m-ai lăsat singură… de-acum ce voi face? Sfatul tău înţelept îmi lipseşte, crazy kid.

Viaţa ne va aduce multe. Şi ştiu că nu ne-am pierdut. Atâtea mii de kilometri nu înseamnă nimic. Va veni şi vremea când vom termina şi filmul acesta. ”OF COURSE!!”

Să nu mă uiţi, copile cu suflet de argint!

Singur pe lume.

Am evadat. De data asta nu în alt cartier, trecând podul, nu în alt oraş, trecând munţii, nu. De data asta am trecut oceanul.

Şi aici, în sfârşit, mi-am găsit libertatea. O altă lume, o lume plină de magie, unde poţi fi orice vrei. Unde orice vis ai avea, oricât de nebunesc sau stupid ar fi, ai şanse să îl împlineşti. Unde nimeni nu te judecă după maşină şi telefon, unde barmanii au demnitate şi natura înseamnă bani.

Dar am mai găsit ceva. Am găsit arca lui Noe, eșuata pe malul râului Wisconsin. Şi fiecare dintre cei de aici m-a învăţat ceva. Un copil cu părul roșu mi-a furat inima, dar am învăţat că pot să îl ucid dacă mă sinucid, şi am făcut-o. Am învăţat că pot să mă reîntorc la viață şi să îl privesc în ochi, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, fără să mă mai doară. Tot el m-a învățat că dragostea trece de multe limite, nu doar de vârstă sau idei, ci şi de rasă.

Un copil cu păr negru, brăzdat de fire albe, mi-a fost frate. Am trăit aceeași poveste în lumi paralele, până când într-o zi totul s-a sfârșit şi ne-am trezit singuri şi pustiiți.

Un copil nebun şi rotund mi-a arătat că viața nu depinde de studii superioare, ci de dragostea de viață, că demnitatea constă în a fi bun, nu în a fi deasupra celorlalți, că nimic nu contează atunci când ești cine trebuie să fii.

Dar ceea ce doare este lecția cea veche pe care nu o învăţ. Prietenia care se sfârşeşte atunci când celalalt nu mai are nevoie de tine. Inima frântă atunci când iţi dai seama că ei te iubesc pentru nebunia ta, dar atunci când tristețea te învăluie, când stai singur într-un colt meditând la constelațiile care te-au trântit în viața asta, nimeni nu iţi simte lipsa. Îți reproșează că nu mai razi, pleacă din oraș fără să te invite, fără măcar să iţi spună, fără să le pese... because you are no fun no more...

Plâng şi aștept să mă întorc acasă... între acei prieteni care m-au uitat.. Să mă prefac că mi-a fost dor de casă... să pretind că ei nu mi-au frânt inima uitând de mine... să zâmbesc şi să glumesc, să ascund dezgustul cu nebunie şi durerea cu cel mai frumos zâmbet pe care îl știu.

Şi să mă întorc la viața pe care o știu. Să visez la libertate, la pasărea Phoenix, pe care încă sper că nu am pierdut-o, sau poate e doar o speranță ca toate celelalte... moartă... Nu mai vreau nici să iubesc, inima mea nu mai poate înghiți încă o cupă cu venin, şi cel puțin asta știu - Afrodita nu are de gând să îmi dea miere prea curând.

Vreau să fiu un vampir cu inima de gheaţă. Dar sunt doar un vampir fals. Dinții mi-au crescut pe altă gamă, soarele nu mă arde îndeajuns să mă distrugă. Iar sângele la care tânjesc e prea murdar. Sunt un vampir imperfect, o greșeală a naturii. A genetical dead-end.

Sunt doar eu. Singur pe lume. Așteptând o minune. Dar minunea mea s-a rătăcit pe drum. Sau poate că mi-a furat-o un copil cu ochii verzi.

Dintr-o oră de statistică..

Unii spun că totul are un început şi un sfârșit.
Tot ceea ce are un început are şi un sfârșit.

Eu nu îmi amintesc începutul. Nici sfârșitul nu mi-l amintesc...

Amintirile mele sunt ca o curbă gaussiană stearsă. Îmi amintesc ziua de ieri în măsura în care îmi amintesc ziua de mâine. Iar tot ce a fost până acum în viața mea ar putea să se reflecte în ce va fi de acum încolo.

Mediana mea este prezentul. Iar eroarea alfa mi-o stabilește societatea atunci când decide dacă sunt viabilă sau nu.

Aş putea să dau în acea așa-zisă metafizică făcută de cei care îşi închipuie că dă bine, şi să spun că Statisticianul este cel care calculează parametrii şi ne împarte în semnificativi şi nesemnificativi, după teoria lui Calvin.. în funcție de o analiză de varianţă....

Dar nu.

Statistica e facută de oameni. E prea imperfectă ca să putem presupune altceva...

Dincolo de intervalul de încredere sunt eu.

Eu, căutându-te pe tine.

Cuvinte rupte dintr-un suflet pierdut...

Când eram copii, ne scriam prin oracole fel de fel de poezioare... "Amintirea nu se scrie pe o foaie de hârtie, ci pe-o inimă curată ca să nu fie uitata..."...

Doar o digresiune din realitate..

Mă întreb unde o să ducă toate... oare o sa mă plictisesc într-o zi de scris eseuri in timpul cursurilor?

Din arhivă: O încercare de literatură...

Un soare cald şi plictisit marchează o zi de mai. Orașul s-a umflat ca o minge verde - a venit vara!
Clădirile sunt triste. Nu mi-au plăcut niciodată clădirile. Prefer afară.
În aer liber.
La soare, la umbra, în ploaie sau ninsoare, singură sau nu - eu caut mereu să ies.

Orașul îl cunosc, dar el nu mă cunoaște.

Pădurea are misterul ei - nimeni nu o cunoaște, dar simt că nici un secret al meu nu îi este străin.
Dar nu mă deranjează; între copaci şi cântecul pasărilor pot visa la libertate.

Dacă urc mai sus, pe stancă - de acolo pot vedea tot.
Mă simt atât de mică, munții sunt atât de mari - m-au înghițit.

Încrețire, sedimente - prostii!

Aici e al șaselea cer. Al nouălea este peste Himalaya.

Închid ochii, dar știu că pădurea are urechile ascuțite.
Gândurile mele sunt libere.. aleargă.. încurcându-se printre crengile copacilor.

Aici nimic nu e făcut. Totul există.

Vreau şi eu să exist.

Cândva, din spuma apelor, s-a născut Afrodita - Dragostea.
Din spuma verde a pădurii s-a născut Pacea.
Din crestele cenușii - Durerea.

Libertatea nu s-a născut.
Ea există sau nu există.

Nu știu. Nu sunt filosof. Sunt doar un om.

Sau poate e același lucru.

Din arhivă: Viaţa

Viața. Substantiv feminin în limba română şi în celelalte câteva limbi latine pe care le vorbesc. În engleză nu se știe. În germană este neutru.
Da.
Foarte sugestiv.
Viața este neutră.

Dar dacă spunem viața - s.f., înseamnă că putem spune o viață - două vieți.
De ce există pluralitatea vieții într-o cultură care nu are în dicționarul ei istoric reîncarnare?

Viața - s.f. O femeie. Urâtă? Frumoasă? Curvă, cum spun unii?
Biblia spune că viața i s-a dat întâi lui Adam, abia apoi Evei
Şi atunci de ce vorbim de viață la feminin??

Despre cărţi şi despre oameni (fără sfârşit)

Citesc câte o carte şi mă blochez în conținutul ei.
La fel cum mă uit în ochii oamenilor cu care mă întâlnesc în drumul meu cel lung, şi într-o zi mă blochez. Îmi rămâne acea privire în minte ca o amintire... nici plăcută, nici urâtă, doar o obsesie care nu mă lasă sa dorm. Nu mai știu sa știu de nimic altceva... nu mai cunosc decât acea privire în a cărei amintire mă pierd cu zâmbetul pe buze şi cu lacrimi în ochi.

Dar nu, lacrimi nu mai am. Suferința mea e uscată, fierbinte ca un deşert al iadului conștiinței, atât de fierbinte pe cât îmi este de rece sufletul.

Mă simt ca într-o joacă de-a împăratul muștelor.
E doar un joc, nimic mai mult.. m-am săturat sa îmi asum suferința altora. Deşertul meu e suficient de întins.

Iar tu, demon cu zâmbetul înghețat, dă-mi sufletul înapoi!!!

Carţile mă înghit, mă sufocă... la fel de fascinant poate....

Din arhivă: Un om intre oameni

Un om între oameni. Deși mă întreb de multe ori dacă cele 23 de perechi de cromozomi mă apropie cu ceva de cei din jurul meu.
Aștept, şi eu, ca şi O. Paler, pe un peron al unei gări. Dar eu nu aștept un tren spre nicăieri, pentru că eu nici măcar acolo nu merg.
Eu aștept. Un semn de la Divinitate? Un zâmbet de după un colţ? De multe ori cred că aștept să se prăbuşească totul peste mine.
Dar nu.
Nu știu ce aștept. Așa că mă prefac că nu aștept. Gara aceasta pustie este casa mea, iar oamenii trec pe lângă mine, lăsându-mă în pustiul gării mele. Câte unul mă îmbrânceşte în înghesuiala întunericului.
Uneori am impresia că m-am trezit. Că m-am urcat într-un tren care duce undeva. Dar mă înşel: trenul nu duce decât în aceeași gara unde mă întâlnesc inevitabil cu morfina mea - singurătatea.

Visez. Trăiesc în lumea onirică. În visul cui? Nu voi ști niciodată. Dar aş putea să îmi imaginez.

Nu.

Sunt personajul unei cărţi. O carte al cărei autor se joacă cu mine şi mă aruncă, mă smucește, mă pătrunde şi nu mă lasă să merg pe calea căutării libertăţii. M-a închis în lanțuri şi mă tine în cușca destinată căutării absolutului.

Eu nu trăiesc după legile lor, ci după ale mele.
Urăsc regulile nescrise. Dacă nu sunt scrise nicăieri, eu de unde să le știu? "Ei" mă judecă după reguli nescrise.

Mi-aş dori să fiu un kipunji. Cenușie, diformă, pe cale de dispariție.

Sunt doar un vampir în căutarea unui demon.
Rece. Sadică. Mereu pe fugă.
Nu.
Eu vreau să fiu un altfel de vampir.
Superbă. Demonică. Nemuritoare.
Dar Paradisul mi-e închis cu 7 chei ascunse în zeci de suflete.
Sunt un vampir care se hrănește cu suflete.

Viața este autorul cărţii mele.

Ce mi-aş dori.. să pot citi gânduri, să pot descifra priviri... să pot să înțeleg...

Refuz să fiu om.
Mă întreb dacă am de ales...
Refuz.
Să mă cobor la a fi om, să mă ridic la a fi înger sau demon.

Şi stau aici, în gara mea pustie şi aștept să aflu ce sunt.

Jumătăţi de turtă dulce

Oamenii își caută jumătatea.

Idei...

Pe scurt, totul se rezumă la ceilalți...

Oamenii au devenit dependenți de aparenţe si de părerile celorlalți...

Si ce dacă eu nu vreau sa mă pretez la asta?

Sunt unii oameni care știu sa treacă de aparenţe şi se apropie astfel de realitate. Atunci când reușesc să se detașeze si de părerile celorlalți, au câștigat. Ce anume? Dispreț, batjocură.... demnitate interioară, adevăr, valoare...

Orgolii

Într-o zi Jerry şi-a luat inima în dinți şi a mers la Tom:
- Nu mă mai joc. Îmi iau jucăriile şi plec.
Tom îl privi prostit, apoi spuse, cu un ușor tremur în voce:
- Nu pleci nicăieri, aici e casa ta.
- Ba da, plec. M-am saturat.
- Ba nu.
- Ba da.
- Ba nu.
....
Şi așa s-au certat şi s-au bătut şi s-au urmărit până târziu în noapte când au adormit fiecare în patul său pufos. Iar Jerry nu a mai plecat nicăieri.

Morala: Cearta izbucnește doar din ceartă, supraviețuiește din ceartă, şi mai presus de toate, nu ţipa niciodată la cineva care ţipă, ci mângâie-l pe umăr - o sa tacă. :)

Despre singurătate

Ce știu eu despre singurătate nu e relevant. Pentru că știu prea multe, la fel cum nu știu nimic.

Nu voi vorbi despre alienarea generală a secolului nostru.. nici despre pustnici sau călugări... dacă mă gândesc mai bine, nici nu știu exact despre ce voi vorbi... o să las cuvintele să curgă pe hârtie...

Suntem o specie organizată în grupuri sociale bazate pe reguli sociale. Reguli... ce se întâmplă când nu învăţăm aceste reguli? Ce se întâmplă când știm regulile dar refuzam să le respectăm?
Adolescenții... cei care refuză orice regulă şi se lansează în cele mai nebunești acte de rebelism, au cele mai stricte reguli...

Un om pierdut... rătăcit în societate... nici nu observi...
Socializează, comunică (dar nu în adevăratul sens al cuvântului), lumea îl cunoaște, dar nu cu adevărat, vorbește cu toată lumea, dar mereu îl vei găsi într-un colţ uitat de clădire, cu gândurile departe... printre stele sau cu gândul la o pereche de ochi negri, albaștri sau verzi (pe cine interesează?) care nu vor fi niciodată ai lui... pentru că va fugi de ei...

O subspecie a rasei umane - singuraticul.
E fascinant cât de bine se poate plia pe orice grup şi în același timp să nu se simtă în largul său decât într-un colţ de poieniță, înconjurat de păsări.

Va visa mereu la acei ochi negri... de care va fugi mereu... de care îi va fi frică... pe care îi va iubi până la disperare... E în firea lui să sufere... Îşi hrănește fericirea din fericirea celorlalți, sperând mereu la ceva mai mult...

Absolutul.

Caută absolutul în cunoaștere, în libertate, în rațiune, ignoră iubirea de care însă nu poate fugi.

Singurătatea doare. Doare şi mai mult atunci când descoperă că oamenii care s-au atașat de el au de suferit din asta... Doare atunci când se întreabă dacă ar trebui să se apropie sau să se depărteze... Doare atunci când orgoliul său nu acceptă riscul umilinței... Doare atunci când nu mai găsește realitatea... când caută adevărul...

Singurătatea e un loc sigur, dar şi o cale la fel de sigură spre suferință.

Mulți spun că e ușor să te retragi, să evadezi.
Nu e.
Celor care aleg acest paradis le sunt interzise multe din plăcerile vieții.

Iubirea.

Iubirea e o utopie... pentru că va iubi mereu un om atât de la fel cu el, încât vor suferi amândoi din frica de a se apropia, aruncând mereu vina pe ei înşişi.
Şi trec mai departe.

Dar...

Quo vadimus, Domine? sau Where is the love?

Si ne intrebam, usor, unde merge lumea asta?

Ce s-a intamplat cu dragostea? Aproximativ 50-60 % dintre oamenii din diferite tari in care s-a realizat un studiu relateaza ca sunt indragostiti. Si asta e ceva bine... :-s

Voi sunteti indragostiti? Voi stiti ce inseamna fluturi in stomac, un zambet care sa te urmareasca in toate visele si o privire care sa te puna pe ganduri o eternitate stransa buchetzel....

O pereche de ochi pe care ai vrea sa ii pastrezi pentru totdeauna in palma, ca sa ii poti privi oricand... si o voce care iti inmoaie genunchii, patrunzandu-ti in suflet si in fiecare celula din corp... simti ca nu vei mai putea trai daca nu vei mai auzi acea voce din nou... iar atunci cand o auzi, e ca o moarte lenta, placuta...
La un moment dat iti dai seama si de ce se intampla... Oamenii ar spune ca te-ai indragostit... suna banal, incredibil de banal... pe langa ceea ce simti... daca oamenii "sunt indragostiti", atunci tu nu esti om, pentru ca ceea ce simti tu este unic! si nu se poate pune in cuvinte fara a profana intreaga situatie.

El e magnific... un vampir daca nu ar fi rosu in obraji, un zeu daca nu i-ai simti respiratia pe fata ta...

Iar tu esti mica, neinsemnata, simpla, imposibil de comparat cu perfectiunea intruchipata in persoana lui...

Se uita la tine si zambeste... iar inima ti-o ia razna... simti cum in stomac se intampla ceva neinteles, si te incalzesti brusc - probabil te-ai inrosit... la gandul asta panica te cuprinde si mai adanc... el intoarce capul cu acelasi zambet pe buze - oare rade in sinea ta de tine?

Trece pe langa tine, te prefaci ca il ignori pentru ca nu ai sti sa reactionezi... dar el se opreste, se intoarce si iti vorbeste... nu se stie ce ai vrut sa zici, cuvintele iti ies pe gura fara sir, ordine sau sens... cand el se indeparteaza, pasind usor, departandu-se... iti vine sa iti dai o palma.. rasufli usurata ca a plecat, si totusi ai vrea sa il chemi inapoi, sa il tii pentru totdeauna langa tine.. sa nu ii mai dai drumul...

Vorbeste cu o alta fata... oare ii zambeste si ei la fel cum iti zambeste tie?

Ar fi minunat sa se aseze langa tine astazi... Intra pe usa... simti cum incepi sa arzi... te rogi sa nu se aseze langa tine, pentru ca vei face un atac de panica..

Seara adormi cu gandul la el... visand la chipul sau demonic, superb... fabricand vise si povesti despre cum ar fi daca...

Asa incepe totul....

Dar intr-o zi se termina..

Ne-am obisnuit cu totii cu varianta clasica din filme sau muzica - ea il paraseste intr-un fel sau altul pe el sau viceversa....
Dar nu e mereu asa...

Dar de ce sa stricam magia? Bucura-te de prezent, de fiecare zambet minunat al lui, vei avea vreme destula sa plangi...

Prietenii

Exista o specie in aceasta lume numita prieten.

Prietenii sunt niste animale foarte diverse, mereu gata sa sara in ajutor, sau dimpotriva sa se foloseasca de tine.

De aceea, o sa definesc termenul de prieten, ca sa stim despre ce vorbim, si ca sa nu il cofundam cu pseudoprietenii.

Yes Me

Un copil cu ochi negri mi-a zis azi ca sunt prea rationala, ca ar trebui sa traiesc prin instinct si intuitie. Acum 4 ani, un alt copil cu ochi negri spunea ca numai ratiunea este o cale demna de urmat.
Si i-am crezut pe amandoi, pentru ca nu aveam de ales pe atunci.

4 ani am incercat sa ma convertesc la ratiune, am inchis fiecare farama de emotie in mine,ceea ce nu era greu, pentru ca era deja aproape tot inchis, am inceput sa citesc filosofie, am incercat sa neg dragostea.

Dar nu e asa. E o prostie.

M-am trezit dupa 4 ani cu neputinta de a mai gandi ceva...

Acest copil cu ochi negri imi spune sa nu mai gandesc, pentru ca cei care gandesc, au murit deja.
Un intelept.. cine sa stie ce ochi a avut? ... spunea niste cuvinte care au strabatut secole: gandesc, deci exist. Dar oare si traiesc?

Ma voi trezi maine si voi face tot ce voi simti?
Nu.
Pentru ca nu am puterea.. nu am curajul...

Yes Man... a vazut cineva filmul? E vorba de un tip deprimat, care refuza orice invitatie oriunde... sta in carapacea lui si sufera... just like me...
Pana cand un ... alt tip... il duce la o conferinta unde i se spune: acum faci un legamant: de astazi incolo vei spune da la orice.

Nu am forta asta..
Daca o aveam, eram un om fericit.

Ce ne face pe noi, oameni ai secolului al XX-lea sa ne inchidem in noi?
Sau poate gresesc? Sunt doar eu mai ciudata?
Doar eu ma ascund in spatele unui monitor, spunand lucruri care nu imi vor iesi prea curand pe gura...?
Nu cred.
Look around.
Look at you, people.

Sa nu gandesc... ha! Cine nu gandeste in ziua de azi?
Daca e ca gandirea sa ne distruga... inseamna ca ne distrugem zi de zi.
Schopenhauer, daca nu ma insel... spunea ca constiinta e un beteag carat in spate de sinele orb, si care justifica tot ceea ce face acest orb.

Si atunci, maine de dimineata, cand ma voi trezi, ce voi alege sa fiu?
Tot eu.
De ce?

Pentru ca nici un copil cu ochi negri nu ma poate schimba.

2009.... right

Şi cică acum vreo două luni şi ceva a început anul 2009... am crescut eu prea mare... am rămas cu un suflet prea mic... rămân în urmă, nu ştiu... dar prea mi se pare că a trecut multă vreme...

Mă întreb uneori dacă toţi adolescenţii (mă consider încă adolescentă) ar vrea să rămână copii. Citisem undeva, într-un zodiac, că Săgetătorul este un etern Peter Pan... hm.

Aveam 15 ani şi scriam poezii, cântece pe care le chinuiam pe chitara mea clasică cu corzi de plastic... şi îmi doream atât de mult să rămân la 15 ani...

Acum am 19 ani. Am trecut de partea cu 18... fără maj... fără „sunt nebun, iubesc şi nu am bani...” – dezamăgitor...

Şi mă întrebam şi eu, aşa... ce ne aduce viitorul? Criza financiară... lol... nu le-am avut niciodată cu economia... o prostie... Ar trebui şi eu, acum, ca orice român care se respectă (riiiight... ) să discut despre criza economică şi vânzarea Stelei...

Pe bune?!

Neah..

Prefer să mă gândesc la viaţa mea; Facultate... în sfârşit mai mult de două cursuri care chiar mă interesează; în sfârşit departe de lumea care m-a aruncat în neant; în sfârşit cu un pas mai aproape de libertate!

Oare toţi adolescenţii visează la libertate? Oare e ceva în gene? Am avut un curs de genetică... unde ni s-a explicat de ce am ochi verzi, de ce el are ochi negri... de ce o pisică în trei culori e neapărat femelă... Dar nu ne spune nimeni de ce copiii zâmbesc, iar adolescenţii plâng... De ce ninge când te îndrăgosteşti şi plouă când el îşi întoarce ochii de la tine? De ce îmi doresc să fiu copil? Şi asta e în gene?

Când eram mai mică, mama mi-a explicat că, undeva, în noi, e o listă unde sunt scrise toate însuşirile noastre – materialul genetic pe limba unei fetiţe cu păr blond, cârlionţat, de patru ani; şi încercam eu de pe atunci să îmi explic cum scrie, pe un pergament îngălbenit de vreme, ce dulceaţă îmi place mie să mănânc în clătite...

Hm... 2009....

Ce aşteaptă lumea de la 2009? Vă spun eu – nimic :)). Mereu acelaşi lucruri; De Rev, lumea mănâncă (prea mult...), bea (prea mult...), se distrează (niciodată destul...) şi în final, sub o ploaie de culori, luminiţe şi bombe, îşi pune o dorinţă...

După două zile – cu indulgenţă, o săptămână – această dorinţă va fi dată uitării. Şi nimănui nu îi va mai păsa dacă se îndeplineşte sau nu. Dar în noaptea de Anul Nou trebuie să îţi pui o dorinţă.

Ninge; e frumos; unii merg la ski, alţii la patinoar. Alţii se plâng de frig şi stau casă pe mess cu webu’ deschis căutând fericirea virtuală.

Mai sunt câţiva, cărora nu le pasă dacă e cald sau frig... dacă ninge, plouă sau e caniculă... ei merg prin ninsoare, gândindu-se unul la altul... ei nu mai sunt doi, sunt un bulgăr mare de zăpadă, indestructibil... Dar iarna trece, iar acel bulgăre se va topi... ei nu ştiu asta... nu vor să o creadă... dar aşa se întâmplă mereu...

E 2009 – anul lui Darwin. Darwin, care a spus că ne tragem din maimuţe. Aş fi preferat să rămân maimuţă. Să fiu un kipunji cenuşiu, să mor în această lume care se autodistruge cu zâmbetul pe buze.

2009 – voi ce planuri aveţi anu’ ăsta?

Eu... eu stau şi aştept... cuvânt groaznic, frate cu răbdarea, văr primar cu plictiseala. În traducere – otravă.

2009, zeu înaripat, ce-mi aduci tu mie? Un zâmbet e de-ajuns.