Unhappy ending

Am intrat în bar. Un pic irascibilă, pentru că el nu apăruse. Nu venise deşi îl chemasem şi sperasem să vină. Ar fi putut fi ultima oară când ne vedem. Eu aveam să plec peste câteva zile, înapoi acasă. Nu aveam de ales. Nimic nu poate opri timpul trecut – viza îmi expira în doua zile.

Am intrat şi pentru un moment am uitat de ce venisem. M-am uitat în jur; un tonomat din care răsuna Matchbox 20, o masă de biliard în spatele tonomatului, iar în spate de tot – o sală de bowling. În dreapta, barul prorpiu-zis. O barmaniţă care întrecea toate limitele greutăţii normale, dar cu un zâmbet prietenos, îi servea pe clienţi.
Mi-a aruncat o privire neîncrezătoare – tu nu ai 21 de ani…

Dar apoi, ca şi cum cineva ar fi declanşat o armă secretă, am simţit un magnet. Era la bar şi mă privea. Doi ochi albaştri, atât de trişti, încât am rămas ţintuită în loc. Mereu mi-a plăcut să cred că ştiu citi în ochii oamenilor, dar nicicând nu am văzut ce am văzut în ochii lui. Era amarul paharului de whiskey, acoperită de o
strălucire nouă, care oscila între fericire şi amărăciunea cea mai profundă.
M-am dezmeticit şi i-am zâmbit. Mi-a trecut prin minte că şi privirea mea este o carte deschisă pentru el, şi mi-am dat seama că toate răspunsurile mele se găsesc acolo. Aşa că m-am apropiat.

- So, it’s here that you are hiding from me, i-am reproşat, oarecum ironic.
- Hi… mă privea în continuare şi am încercat să ghicesc al câtelea pahar i se sprijină de degete.
- What are you doing here? L-am întrebat, încercând să-mi ascund nemulţumirea. Şi-a întors privirea pentru o secundă asupra paharului în care gheaţa începuse să se topească, apoi a lăsat-o în pământ.

- Please, tell me, what happened? Ştiam ce se întâmplă, ce s-a întâmplat…. Şi ce se va întâmpla. Era simplu, dar simţeam o nevoie aproape sadică de a o auzi din gura lui, de a-mi aminti că am găsit singurul motiv pentru a nu pleca de aici şi că nu sunt singură în încurcătura asta.
L-am privit derutată dar înţelegătoare. Oare ştia ce simt?

- Life’s a bitch, a zis repede, şi parcă trezit subit din letargia sa, şi-a scos portofelul din buzunar şi a plătit. Până să înţeleg ce îmi spusese, se afla deja în picioare, lângă mine, zâmbind prietenos, dar ştiam că e doar un zâmbet încurajator – ochii lui nu reuşeau să ascundă asta; amarul răbufnea din ei.

- Let’s go home.
- Ok.

Am urcat în maşină. America…. Totul e prea departe pentru a merge pe jos. O plimbare ar fi ajutat acum. Ameninţa să plouă dar nu eram omul căruia să îi pese, şi ghiceam că şi el îmi împărtăşeşte gândurile.

L-am lăsat să conducă. Ştiam că nu e beat, ar fi fost prea uşor. Tot drumul nu am schimbat un cuvânt. Aş fi spus ceva, dar – ce?! Aşteptam să spună el ceva. În întunericul maşinii nu îmi puteam da seama dacă este concentrat la drum, la viitor sau încearcă să spună ceva, dar liniştea l-a învins, ca şi pe mine.

Ce ne rămânea de făcut? Să ne prefacem; fie că nu s-a întâmplat nimic, fie că nu se va întâmpla nimic nou. Nu ne-am cunoscut sau nu voi pleca poimâine? Nu ştiam şi nu vroiam nici unul să ne luăm “la revedere”, dar cine ne dădea de ales?

E doar viaţa. Viaţa care ne-a luat prăjitura din faţă.

Dar nu voi uita niciodata acea privire din Chalet Lounge. Mereu m-am întrebat cum e să priveşti în ochi pe cineva de care te-ai indragostit şi să îţi dai seama că nu eşti singur. Acum ştiu. Dar e prea târziu.