Din arhivă: O încercare de literatură...

Un soare cald şi plictisit marchează o zi de mai. Orașul s-a umflat ca o minge verde - a venit vara!
Clădirile sunt triste. Nu mi-au plăcut niciodată clădirile. Prefer afară.
În aer liber.
La soare, la umbra, în ploaie sau ninsoare, singură sau nu - eu caut mereu să ies.

Orașul îl cunosc, dar el nu mă cunoaște.

Pădurea are misterul ei - nimeni nu o cunoaște, dar simt că nici un secret al meu nu îi este străin.
Dar nu mă deranjează; între copaci şi cântecul pasărilor pot visa la libertate.

Dacă urc mai sus, pe stancă - de acolo pot vedea tot.
Mă simt atât de mică, munții sunt atât de mari - m-au înghițit.

Încrețire, sedimente - prostii!

Aici e al șaselea cer. Al nouălea este peste Himalaya.

Închid ochii, dar știu că pădurea are urechile ascuțite.
Gândurile mele sunt libere.. aleargă.. încurcându-se printre crengile copacilor.

Aici nimic nu e făcut. Totul există.

Vreau şi eu să exist.

Cândva, din spuma apelor, s-a născut Afrodita - Dragostea.
Din spuma verde a pădurii s-a născut Pacea.
Din crestele cenușii - Durerea.

Libertatea nu s-a născut.
Ea există sau nu există.

Nu știu. Nu sunt filosof. Sunt doar un om.

Sau poate e același lucru.