Despre cărţi şi despre oameni (fără sfârşit)

Citesc câte o carte şi mă blochez în conținutul ei.
La fel cum mă uit în ochii oamenilor cu care mă întâlnesc în drumul meu cel lung, şi într-o zi mă blochez. Îmi rămâne acea privire în minte ca o amintire... nici plăcută, nici urâtă, doar o obsesie care nu mă lasă sa dorm. Nu mai știu sa știu de nimic altceva... nu mai cunosc decât acea privire în a cărei amintire mă pierd cu zâmbetul pe buze şi cu lacrimi în ochi.

Dar nu, lacrimi nu mai am. Suferința mea e uscată, fierbinte ca un deşert al iadului conștiinței, atât de fierbinte pe cât îmi este de rece sufletul.

Mă simt ca într-o joacă de-a împăratul muștelor.
E doar un joc, nimic mai mult.. m-am săturat sa îmi asum suferința altora. Deşertul meu e suficient de întins.

Iar tu, demon cu zâmbetul înghețat, dă-mi sufletul înapoi!!!

Carţile mă înghit, mă sufocă... la fel de fascinant poate....