Friendzone, the other side of the story

Lasă-mă în pace, îi spun, şi îi întorc spatele. Iar ea rămâne acolo, tăcută, zâmbind idiotic şi încurcat. O ignor, dar nu plec. Ea a venit, ea să plece. De ce trebuie să fie asta problema mea?!..

E o fată tânără, nu foarte frumoasă, dar are un oarecare vino-ncoa. Probabil datorită privirii de căţeluş pierdut care aşteaptă să îl salvezi.

Am vrut să fim prietene. Aura aceea de messed up m-a atras de la început. Am intrat în vorbă, am povestit... Îmi place la nebunie acel sentiment de început de prietenie. Ca şi cum ai găsit pe cineva cu care să faci exchange de soldăţei de plumb.

Şi râdem, glumim, povestim. This is nice, it’s funny, it’s cute.

Azi de ce nu te-ai aşezat lângă mine? Îmi bzzâie facebookul în telefon în timpul cursului. Vroiam să-mi fii aproape. Ar fi trebuit să ştiu de pe atunci că ceva nu este în regulă. Dar m-am gândit că este un simplu transfer din partea unei fete triste care evident are un tip de ataşament dependent.

Ah, psihologul naiv din mine!

Ţi-aş da un sărut, dar mi-e teamă... dacă primesc o palmă?

Cum ajung în situaţii din astea, Dumnezeule mare? Cum pot să privesc în ochii ei albaştri şi... aş fi vrut să fim just friends...

Şi culmea, tot mie mi se pare greu, şi tot eu mă consum şi sufăr din cauza asta. Dar cum să o fac să plângă? Cum să o las singură în lumea asta crudă cu încă o dezamăgire şi un motiv de a scrie poezii?

Nu vreau eu să fiu cea care îi aduce suferinţă unui copil care a trăit deja prea multe. Nu eu... nu eu... de ce eu?!

But I’ve been friendzoned before. Şi ştiu, că prietenia îţi aduce confirmări, nu contraargumente. Şi ştiu, că va fi mult mai greu mai târziu, că e egoist şi crud să o ţin lângă mine, şi că mai bine se va descurca în lumea mare, singură, decât lângă mine şi cu inima frântă...

Oh, fuck it. I wanna be just friends... just friends… just friends!!

Ok, spune ea, şi se apropie de mine. Am probabil o privire îngrozită, aşa că adaugă vreau să-ţi dau un hug, nu să te violez, nu sări aşa.

N-am sărit, dar fie, she has a fair point.

Dar nu. Mă dau un pas mai în spate. Lasă-mă în pace. Te rog. Şi îi întorc spatele. Iar ea rămâne acolo, tăcută, zâmbind idiotic şi încurcat. O ignor, dar nu plec. Ea a venit, ea să plece...

de pe la Dej

Ne-am plimbat iubirea pe străzile Dejului. Am strivit cu poftă zăpada umedă sub tălpi şi am spus adio, pentru câteva ore, asfaltului crud şi rece, pentru a simţi adevăratul gust al iernii într-o magherniţă cu miros de lemn vechi şi muzică de radio.

* * *

Iarna are gust de zahăr pudră. Incontestabil. Oricât ar fi vrut ei să mă păcălească, iarna nu are şi nu va avea vreodată gust de caramel. Gustul iernii nu l-am putut găsi în cocktailul lor ridicol  cu Santal, ci l-am găsit în sufletul lui.

* * *

De ce am mers la Dej? Asta… nu e o întrebare nouă, dar cel puţin are un răspuns. La Dej era zăpadă. Cu 10 centimetri mai mult decât în Cluj, ceea ce este demn de luat în serios, având în vedere că aici nu este zăpadă (că de ce-ar fi…? Bine că ninge în Iordania… #%&@/*).

* * *

Atunci când ninge se întâmplă lucruri bune. Aştept ninsoarea adevărată la Cluj poate cu aceeaşi nerăbdare cu care am aşteptat prima ninsoare. Mi-o aduc aminte, cum s-o uit? Am inspirat-o cu totul în piept şi am privit fulgii de nea căzând la lumina felinarelor, până când n-a mai rămas decât amintirea lor. Atât a fost prima ninsoare. Dar a fost J

* * *

Dejul ne-a primit cu căldură, de parcă ne aştepta de mult. Avea zăpadă, avea gheaţă, avea lumină şi întuneric, avea vin fiert şi covrigi calzi cu ciocolată. Părea că se dezmorţise puţin numai pentru noi. Oameni ieşiseră buimaci din case, căutându-şi locul pe trotuar… ce se întâmplă, e duminică?!

* * *

Ce mai pot adăuga? Este iarnă… iar iarna aduce mai multă căldură în sufletul meu decât vor putea aduce vreodată cei de la CET.

It's a trip...

E ca un drog ajuns din greşeală în nişte produse bio aranjate cu grijă pe masă.

E ca un vârtej ameţitor, e furtuna pe care am visat-o în seri calde de vară în care nici vântul nu mai avea putere să bată.

E viscolul de iarnă în care stai prostit în mijlocul străzii şi zâmbeşti cu ochii strânşi şi obrajii roşii…

E o simfonie bethoveniană, în care toate instrumentele se prăbuşesc ameţitor unele peste altele într-o învălmăşeală de… de tot.

E acordul de chitară care sună pentru prima oară corect din mâna începătorului.

E un stop cardiac din care renaşti cu bătăi noi de inimă, sincronizate şi cu fluturi în abdomen care îţi taie orice fel de… de orice.

E o erupţie a unui vulcan de prea multă vreme adormit, pe care oamenii vroiau să-l înece în cianură.

E tot şi e nimic, şi e zâmbet şi nebunie…

It’s not a trip, he said. It’s better than that.

Despre somn, nesomn, nemoarte

Oamenii cred că moartea e ca un fel somn profund. "Parcă doarme", se mai mint ei uneori când le moare cineva drag. Dar adevărul este că mori tocmai atunci când nu dormi, când renunţi la somn.

Incepe întâi cu o oboseală care te gâdilă, te face leneş şi răsfăţat, aproape îţi place. Apoi te cuprinde cu totul, brusc, şi nu te mai lasă nici să fii treaz şi nici să dormi. Simţurile îţi amorţesc, privirea îţi este tot mai rece, iar totul se scaldă într-o indiferenţă putredă. Iar atunci ştii că eşti mort. Un mort care umblă pe stradă, merge la serviciu sau dă examene, bea o bere cu prietenii sau desfăşoară alte activităţi triviale de-ale celor vii.

Şi nu e decât în capul tău, ceilalţi nu văd nimic. Le spui că nu ai dormit, iar ei îţi spun să te duci să te culci. Le spui că eşti deprimat, că nu poţi dormi, iar ei îţi spun că e doar plictiseală. Le spui că o iei razna, iar ei îţi spun să te duci să dormi, eşti doar obosit.

Şi ce poţi face? Zâmbeşti şi pluteşti mai departe. E bine să fii mort. Morţii nu simt nimic, nici durere, nici suferinţă.

Primăvară...

Primăvară şi nimic nu s-a schimbat. Te urăsc, primăvară, pentru că nu faci decât să îmi aminteşti că nimic nu s-a schimbat.

Încep primăvara aşa cum am început-o de când am descoperit că am un suflet. Singură, cu gânduri aleatoare, autodistructive, cu agenda şi pixul în faţă, începând al 15-lea roman pe care anul ăsta chiar o să-l termin...

Las în urmă o amintire care începe să nu mai fie frumoasă. Las în urmă ceva ce nu reuşesc să înţeleg. Cause fuck you, that’s why…

Las în urmă tot ce-am zâmbit şi-am râs. Primăvara mă cheamă să plâng, să mă plâng, să urăsc ciripitul vesel al păsărilor şi soarele care mă împunge răutăcios cu razele lui inconştiente şi ultraviolete.

Pleacă, primăvară, pleacă de unde ai venit, n-am nevoie de tine.

Anul care-a trecut nu mi-a adus nimic. Tot ce-am iubit mi-a scăpat din mână pentru a-şi găsi iubirea în altă parte. Poate e mai bine aşa. Pentru ei. Eu nu ştiu d-astea.

Şi-am rămas tot eu, eu şi agenda şi pixul, la începutul unei alte cărţi, pe care vara asta o s-o termin, la fel ca anul trecut, şi ca acum doi ani, şi ca acum un 5 împărţit la 0.

Te urăsc, oficial te urăsc, primăvară, cu tot ce-aduci, pentru că ştiu deja că nu aduci nimic bun.

Şi ce anume aduci?! Asta întrebi?! Ha…

Aduci amăgiri, aduci speranţe deşarte, aduci zâmbete răsinterpretate greşit, aduci suferinţă descărcată nebuneşte pe corzile unui Fender prăfuit care nu-mi aminteşte nici el de nimic bun.

Aduci oameni noi în viaţa mea pe care o să îi iubesc şi o să îi urăsc şi o să le cad în braţe şi o să îi bat până la sânge în visele mele, în somn violent, cu parfumuri de lună amară.

E greşit, e atât de greşit. Pleacă, primăvară, şi lasă-mă-n pace. Dacă tot nu vrei să-mi dai o bucăţică din fericirea pe care o promovezi pe toate afişele de pe strada mea, atunci măcar lasă-mă-n pace, lasă-mă să trăiesc în găleata mea de indiferenţă, pentru că eu cu ea pot trăi. Cu toate amăgirile tale, cu toate promisiunile şi dezastrele tale, cu ele nu mai ştiu ce să fac. Sunt un mănunchi de petice cusute la nimereală de un croitor retardat, atât mai sunt.

Dă-mi pace, primăvară şi du-te unde ştii, dar nu încerca să intri în sufletul meu. Nu mai încerca să mă faci să zâmbesc, să visez, să trăiesc, să iubesc, să sper. Nu, când ştii că vine vara cu cele multe grade care mă strivesc şi mă îngenunchează râzând batjocoritor… cum ai crezut că poţi fi fericită? Cum ai putut un moment să fii atât de arogantă încât să crezi că tu mwhahahahaaa…?!

Pleacă, primăvară… pleacă şi lasă-mă să sufăr doar de viaţă. Nu am nevoie de alte drame.

Nu ştiu să scriu

Nu ştiu să scriu. Cunosc, desigur, alfabetul, dar atât. Nu ştiu să întorc cuvinte, fraze, gânduri, să înşir pagini întregi cu sens sau fără sens, să îl fac pe cititor să vrea să întoarcă fila şi să-şi trăiască viaţa între paginile mele. Paginile mele, ce glumă bună… eu nu ştiu să scriu.

Nu că n-aş avea ce să scriu. Ha! în sufletul meu clocotesc cuvinte care abia aşteapta să iasă, să cunoască mirosul de cerneală…

Dar eu nu ştiu să scriu… iar clocotul cuvintelor se manifestă doar într-o migrenă inutilă.

Well, shit happens.

Ghosts of Winter's past

Era în camera mea; Stătea pe colţar şi mă privea cu siguranţă şi căldură, zâmbind simetric, photoshopat. Cândva mi-ar fi tremurat vocea, gleznele, sufletul. Acum îl priveam liniştită, încercând să înţeleg… ce căuta aici?

-  Cam multă tensiune în camera asta, nu ţi se pare?

Am zâmbit trist. Aproape că mi-aş fi dorit să fie tensionată toată această întâlnire, dar nu, nu o nimerise de data asta. Am privit melancolic chitarele tăcute de pe covor şi i-am răspuns, fără să vreau, ironic:

- Poate de la atâtea corzi întinse.

Punct neochit, dar lovit. Îşi plecă privirea şi roşi uşor. Şi încă nu îmi spusese de ce a venit. Nici nu urma să-mi spună, nu aveam să-l las. Nu vroiam să ştiu. Să mă lase-n pace…

Era încă frumos, deşi anii trecuţi i se înscriau pe chip din ce în ce mai profund. Însă ochii negri-i erau la fel de trişti ca pe vremuri, oricât ar fi încercat zâmbetul lui încrezător să mă inducă în eroare. Era nefericit.

Prezenţa lui zgândărea uşor praful de pe unele amintiri dragi, şi pentru un moment aş fi vrut să fim din nou adolescenţi. Să ne pierdem nopţile prin parcuri goale dezbătând tema sensului vieţii şi a nemuririi sufletului. Să ne plimbăm timizi pe lacul îngheţat în seara dinaintea restanţei la Psihodiagnostic. Să ne certăm pe teme irelevante şi să nu vorbim cu lunile. Să ne-mpăcăm stupid ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dar nu. Toate astea fuseseră, trecuseră, îşi meritau liniştea în mormântul în care fuseseră îngropate odată cu secretul unei amintiri arse şi stinse în aburi de poşircă.

Şi, chiar dacă o parte din mine le ducea dorul acelor vremuri şi mă îmbiau să mai dau prieteniei noastre o şansă … ştiam foarte bine că nimic, absolut nimic bun nu mai poate renaşte din această cenuşă.

Let me go, don't let me go...

Și-a agățat jacheta de-un umăr. Ca și cum n-ar ști că afară e februarie. Ca și cum ar recunoaște că între noi este încă un august crâncen.

Și uite că nu indiferența-i cea mai grea. Mai greu e să-l vezi fugind în cămașă afară, cu jacheta pe umăr, lăsând în urmă parfum de dor și vremuri care ar fi trebuit să apună de mult, dar n-au apus.

N-are sens. N-are niciun fel de sens să ne purtăm așa, suferința și dorul pe umeri în locul paltonului. Nu țin de cald, și nici nu-s foarte fashion.

Și ce simplu mi-ar fi, ...

Da, ar fi simplu. Nu aș mai trăi zilnic cu teama că zâmbetul lui mi-ar fura iar capul, nici cu grija de a-l evita sistematic din întâmplăre, nici măcar cu paranoia de a-l întâlni la fiecare colț de stradă.

Nu, nu s-a terminat. Dar mi-aș dori să se termine. Cu bine sau cu rău, nu am pretenții. Dar am nevoie să știu că toate strădaniile mele de a încheia povestea asta nu sunt aberante. Vreau să știu... Vreau... să știu... să știu...

Vreau să fii crud, să fii rău, să vreau să pleci, undeva, departe, și pot să îți uit parfumul și glumele fine, să ard în acid sulfuric orice speranță sau vis, să merg din nou zâmbind la cantina mea preferată, fără să-mi tremure genunchii.

Sau dacă nu, dacă văd bine în zâmbetul tău încurcat și timid, atunci ridică-ți ochii albaștri ca cerul de iarnă spre mine și hai să construim un final fericit la toată această nuvelă postmodernistă.

Geometrie psihică

Sunt incompletă
Precum Covaliov cel fără de nas
Precum Omul de Tinichea cel fără de inimă
Precum motanul cel fără de ***

Sunt parțială
Asemeni examenului dinaintea sesiunii
Asemeni vremii instabile
Asemeni vieții lui Iulia Hașdeu

Sunt nefericită
Pentru că sunt parțială
Și incompletă
Și fără sens.

Teoria Big-Bang-ului

It's over.

S-a terminat aşa cum a început. Fără să ştiu cum, când şi de unde.

Nu prea înţeleg nici astăzi ce s-a întâmplat cu adevărat. Şi, cel mai probabil nici nu voi înţelege vreodată. N-am cum să-nţeleg.

Sau poate refuz să înţeleg. Refuz să înţeleg teoria Big Bang-ului sau orice altă teorie care încearcă să ne bage pe gât faptul că tot Universul a fost cândva un punct neobservabil şi că s-ar putea oricând întoarce la acel punct.

Indiferenţa ne îmbolnăveşte. Mi-a spus-o acum ani buni cel care va avea mereu un loc special în sufletul meu. O testez pe propria-mi piele de atunci încoace.

Probabil că răspunsul este simplist, la fel ca şi ecuaţiile din liceu care rezultau mai mereu în 1 sau 0. La fel de adevărat este însă că rezolvarea lor umplea două table.

De o tablă aş avea şi eu nevoie acum. Dar viaţa nu îţi dă o tablă. Nu îţi dă nici măcar note. Nu, viaţa te exmatriculează direct, te trimite în exil.

Nu am cerut niciodată mai mult decât răspunsuri. Tot ce am primit au fost zâmbete. Filosofii caută răspunsuri de secole, mi-am spus, iar eu… eu sunt doar un copil naiv.

Dar nu, nu mă înţelegeţi, eu caut răspunsuri simple.

Vreau doar să ştiu un lucru, un singur lucru…

Dar el nu e aici să citească, să-nţeleagă, să-i pese.

El e departe, cu toate răspunsurile mele şi se preface că apocalipsa a cauzat reîntoarcerea Universului la punctul originar.

2013

E 3 ianuarie si deja 2013 sucks. Trecutul ma urmareste, prezentul ma deprima. Frang inimi din frustrarea propriei inimi frante. Stau treaza pana la epuizare doar pentru a putea dormi in loc sa traiesc.

E 3 ianuarie 2013 si nu am nici rezolutii, nici planuri, nici idei.
Fuga sau lupta, intreb. Iar ea spune - lupta!
In ea am incredere. Asa ca, oarecum, cumva, voi gasi puterea sa lupt. Dupa care o sa pot dormi, si o sa pot trai.

Iubesc stupid, ca de obicei. Fara scop, fara sens. Asa ca voi lupta, voi lupta, desi stiu ca voi pierde. Voi pierde si voi plange. Pentru ca, fara lupta, tot ce avem e ambiguitate, singuratate, suferinta fara sens.
Cum am ajuns un heartbreaker nu voi sti niciodata. Nu ma face cu nimic mai morala vinovatia. Pentru ca, trebuie sa recunosc umil, imi place. E sadic. Dar n-am fi oameni daca nu am fi sadici.

E 2013 si nu am nimic nou de spus. Iubesc stupid si sunt un heartbreaker tocmai pentru ca iubesc stupid. Nimic nou, nimic cu care sa ma mandresc.
E anul postapocaliptic. Tot ce se putea intampla, s-a intamplat in 2011. Tot ce nu se putea intampla s-a intamplat in 2012. Iar acum, acum nu ne-a mai ramas nimic, decat sa ne bucuram de apocalipsa din jur.