Și-a agățat jacheta de-un umăr. Ca și cum n-ar ști că afară e februarie. Ca și cum ar recunoaște că între noi este încă un august crâncen.
Și uite că nu indiferența-i cea mai grea. Mai greu e să-l vezi fugind în cămașă afară, cu jacheta pe umăr, lăsând în urmă parfum de dor și vremuri care ar fi trebuit să apună de mult, dar n-au apus.
N-are sens. N-are niciun fel de sens să ne purtăm așa, suferința și dorul pe umeri în locul paltonului. Nu țin de cald, și nici nu-s foarte fashion.
Și ce simplu mi-ar fi, ...
Da, ar fi simplu. Nu aș mai trăi zilnic cu teama că zâmbetul lui mi-ar fura iar capul, nici cu grija de a-l evita sistematic din întâmplăre, nici măcar cu paranoia de a-l întâlni la fiecare colț de stradă.
Nu, nu s-a terminat. Dar mi-aș dori să se termine. Cu bine sau cu rău, nu am pretenții. Dar am nevoie să știu că toate strădaniile mele de a încheia povestea asta nu sunt aberante. Vreau să știu... Vreau... să știu... să știu...
Vreau să fii crud, să fii rău, să vreau să pleci, undeva, departe, și pot să îți uit parfumul și glumele fine, să ard în acid sulfuric orice speranță sau vis, să merg din nou zâmbind la cantina mea preferată, fără să-mi tremure genunchii.
Sau dacă nu, dacă văd bine în zâmbetul tău încurcat și timid, atunci ridică-ți ochii albaștri ca cerul de iarnă spre mine și hai să construim un final fericit la toată această nuvelă postmodernistă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu