Era
în camera mea; Stătea pe colţar şi mă privea cu siguranţă şi căldură, zâmbind
simetric, photoshopat. Cândva mi-ar fi tremurat vocea, gleznele, sufletul. Acum
îl priveam liniştită, încercând să înţeleg… ce căuta aici?
- Cam multă tensiune în camera asta, nu ţi se
pare?
Am
zâmbit trist. Aproape că mi-aş fi dorit să fie tensionată toată această
întâlnire, dar nu, nu o nimerise de data asta. Am privit melancolic chitarele
tăcute de pe covor şi i-am răspuns, fără să vreau, ironic:
-
Poate de la atâtea corzi întinse.
Punct
neochit, dar lovit. Îşi plecă privirea şi roşi uşor. Şi încă nu îmi spusese de
ce a venit. Nici nu urma să-mi spună, nu aveam să-l las. Nu vroiam să ştiu. Să
mă lase-n pace…
Era
încă frumos, deşi anii trecuţi i se înscriau pe chip din ce în ce mai profund.
Însă ochii negri-i erau la fel de trişti ca pe vremuri, oricât ar fi încercat
zâmbetul lui încrezător să mă inducă în eroare. Era nefericit.
Prezenţa
lui zgândărea uşor praful de pe unele amintiri dragi, şi pentru un moment aş fi
vrut să fim din nou adolescenţi. Să ne pierdem nopţile prin parcuri goale
dezbătând tema sensului vieţii şi a nemuririi sufletului. Să ne plimbăm timizi pe
lacul îngheţat în seara dinaintea restanţei la Psihodiagnostic. Să ne certăm pe
teme irelevante şi să nu vorbim cu lunile. Să ne-mpăcăm stupid ca şi cum nimic
nu s-ar fi întâmplat.
Dar
nu. Toate astea fuseseră, trecuseră, îşi meritau liniştea în mormântul în care fuseseră
îngropate odată cu secretul unei amintiri arse şi stinse în aburi de poşircă.
Şi,
chiar dacă o parte din mine le ducea dorul acelor vremuri şi mă îmbiau să mai
dau prieteniei noastre o şansă … ştiam foarte bine că nimic, absolut nimic bun
nu mai poate renaşte din această cenuşă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu