de pe la Dej

Ne-am plimbat iubirea pe străzile Dejului. Am strivit cu poftă zăpada umedă sub tălpi şi am spus adio, pentru câteva ore, asfaltului crud şi rece, pentru a simţi adevăratul gust al iernii într-o magherniţă cu miros de lemn vechi şi muzică de radio.

* * *

Iarna are gust de zahăr pudră. Incontestabil. Oricât ar fi vrut ei să mă păcălească, iarna nu are şi nu va avea vreodată gust de caramel. Gustul iernii nu l-am putut găsi în cocktailul lor ridicol  cu Santal, ci l-am găsit în sufletul lui.

* * *

De ce am mers la Dej? Asta… nu e o întrebare nouă, dar cel puţin are un răspuns. La Dej era zăpadă. Cu 10 centimetri mai mult decât în Cluj, ceea ce este demn de luat în serios, având în vedere că aici nu este zăpadă (că de ce-ar fi…? Bine că ninge în Iordania… #%&@/*).

* * *

Atunci când ninge se întâmplă lucruri bune. Aştept ninsoarea adevărată la Cluj poate cu aceeaşi nerăbdare cu care am aşteptat prima ninsoare. Mi-o aduc aminte, cum s-o uit? Am inspirat-o cu totul în piept şi am privit fulgii de nea căzând la lumina felinarelor, până când n-a mai rămas decât amintirea lor. Atât a fost prima ninsoare. Dar a fost J

* * *

Dejul ne-a primit cu căldură, de parcă ne aştepta de mult. Avea zăpadă, avea gheaţă, avea lumină şi întuneric, avea vin fiert şi covrigi calzi cu ciocolată. Părea că se dezmorţise puţin numai pentru noi. Oameni ieşiseră buimaci din case, căutându-şi locul pe trotuar… ce se întâmplă, e duminică?!

* * *

Ce mai pot adăuga? Este iarnă… iar iarna aduce mai multă căldură în sufletul meu decât vor putea aduce vreodată cei de la CET.