Primăvară...

Primăvară şi nimic nu s-a schimbat. Te urăsc, primăvară, pentru că nu faci decât să îmi aminteşti că nimic nu s-a schimbat.

Încep primăvara aşa cum am început-o de când am descoperit că am un suflet. Singură, cu gânduri aleatoare, autodistructive, cu agenda şi pixul în faţă, începând al 15-lea roman pe care anul ăsta chiar o să-l termin...

Las în urmă o amintire care începe să nu mai fie frumoasă. Las în urmă ceva ce nu reuşesc să înţeleg. Cause fuck you, that’s why…

Las în urmă tot ce-am zâmbit şi-am râs. Primăvara mă cheamă să plâng, să mă plâng, să urăsc ciripitul vesel al păsărilor şi soarele care mă împunge răutăcios cu razele lui inconştiente şi ultraviolete.

Pleacă, primăvară, pleacă de unde ai venit, n-am nevoie de tine.

Anul care-a trecut nu mi-a adus nimic. Tot ce-am iubit mi-a scăpat din mână pentru a-şi găsi iubirea în altă parte. Poate e mai bine aşa. Pentru ei. Eu nu ştiu d-astea.

Şi-am rămas tot eu, eu şi agenda şi pixul, la începutul unei alte cărţi, pe care vara asta o s-o termin, la fel ca anul trecut, şi ca acum doi ani, şi ca acum un 5 împărţit la 0.

Te urăsc, oficial te urăsc, primăvară, cu tot ce-aduci, pentru că ştiu deja că nu aduci nimic bun.

Şi ce anume aduci?! Asta întrebi?! Ha…

Aduci amăgiri, aduci speranţe deşarte, aduci zâmbete răsinterpretate greşit, aduci suferinţă descărcată nebuneşte pe corzile unui Fender prăfuit care nu-mi aminteşte nici el de nimic bun.

Aduci oameni noi în viaţa mea pe care o să îi iubesc şi o să îi urăsc şi o să le cad în braţe şi o să îi bat până la sânge în visele mele, în somn violent, cu parfumuri de lună amară.

E greşit, e atât de greşit. Pleacă, primăvară, şi lasă-mă-n pace. Dacă tot nu vrei să-mi dai o bucăţică din fericirea pe care o promovezi pe toate afişele de pe strada mea, atunci măcar lasă-mă-n pace, lasă-mă să trăiesc în găleata mea de indiferenţă, pentru că eu cu ea pot trăi. Cu toate amăgirile tale, cu toate promisiunile şi dezastrele tale, cu ele nu mai ştiu ce să fac. Sunt un mănunchi de petice cusute la nimereală de un croitor retardat, atât mai sunt.

Dă-mi pace, primăvară şi du-te unde ştii, dar nu încerca să intri în sufletul meu. Nu mai încerca să mă faci să zâmbesc, să visez, să trăiesc, să iubesc, să sper. Nu, când ştii că vine vara cu cele multe grade care mă strivesc şi mă îngenunchează râzând batjocoritor… cum ai crezut că poţi fi fericită? Cum ai putut un moment să fii atât de arogantă încât să crezi că tu mwhahahahaaa…?!

Pleacă, primăvară… pleacă şi lasă-mă să sufăr doar de viaţă. Nu am nevoie de alte drame.