Operaţie pe cord deschis

Nu ştiu când şi cum, dar m-am trezit cu tine într-un colţ al minţii mele şi n-a mai fost chip să te scot de acolo.

 

Ca un virus, te-ai luptat cu toţi anticorpii raţiunii, iar eu în ignoranţa mea te-am lăsat, că.. de, oare ce se poate întâmpla?

 

Acum însă, ca orice virus care se respectă, ai început să îţi extinzi teritoriul. Şi, după ce ai testat cum se cuvine împrejurimile, te-ai gândit că cel mai comod, cald şi sigur ţi-ar sta în valva mitrală.

 

Te-ai descurcat ca un maestru. Mi-ai distras atenţia cu un sărut şi nu am observat nimic. Aşa ca am râs în continuare la glumele tale, m-am minunat de ochii tăi aventurini cu naivitatea unui copil, m-am jucat în părul tău buclat şi des... şi n-am bănuit nimic.

 

M-am crezut de-a dreptul nemuritoare până când, într-o zi de marţi, am simţit o durere crâncenă în piept. M-am prezentat cu teamă la medicul cardiolog, dar acesta a clătinat deznădăjduit din cap. Mi-a spus că el nu se ocupă cu probleme de inimă.

 

Păi cine, domn'le, să se ocupe de problemele la inimă atunci, dacă nu cardiologul? Am cerut să vorbesc cu managerul spitalului, dar au chemat gardienii şi m-au dat afară.

 

Şi acum stau cu tine în inimă şi în minte, şi nu mă pot opera de tine. Frumos aşa?

Pfff

Se ridică şmechereşte în coate şi îmi evită privirea zâmbind trist. De pe marginea patului îl privesc la lumina lămpii îndreptate spre podea.

 

Oftând, îmi transmite că trebuie să plece. De parcă n-aş şti.

 

- Eh, nu te plânge acuma…

- Cum să nu mă plâng? Mă priveşte de parcă vorbesc în dodii.

- Păi.. ce motiv ai tu să te plângi?

- Cum să nu mă plâng dacă trebuie să plec?

- Nu te mai plânge! Mă priveşte debusolat, nesigur dacă să insiste, şi parcă totuşi... curios.

- Mergi acasă, unde te aşteaptă cineva la care ţii şi care ţine la tine. O să adormi cu ea în braţe, la fel şi mâine, şi poimâine şi tot aşa… o să vă căsătoriţi şi o să aveţi copii şi o să trăiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi…

- Nu e chiar aşa de simplu… încearcă el să mă întrerupă, dar nu prea mai are cum.

- Iar eu, eu rămân aici, singură, în apartamentul ăsta gol şi…şi atât…

- Nu e chiar aşa… tu eşti liberă, poţi face ce vrei, când vrei, cum vrei.

- Nu, nu pot!

- Ba da, poţi! Poţi face ce vrei, să fii cu cine vrei…

- Nu pot….

- Ba da!

- ... pentru că eu vreau să fiu cu tine.

 

Tace. Nu îmi dau seama dacă e surprins sau dacă îi era teamă că o să spun asta.

 

- …şi asta nu pot… să fac.

- Da, aşa e… asta nu se poate.

- Mda. Asta spun şi eu, mormăi îndreptându-mă spre geam. Îl aud îmbrăcându-se stingher în spatele meu. Dar el nu susţine drama, ştie exact cum să abordeze situaţia în aşa fel încât să mai fie şi mâine o zi.

 

Se apropie din spatele meu şi mă ia în braţe.

 

Suge-o, Ramona.

 

A fost odată

Tscchss!

Şi cu asta s-a terminat tot. Zâmbetul s-a schimbat într-o grimasă, extazul în panică, dragostea în disperare.

Un simplu tscchss. Tehnologia care permite astăzi fotografierea cu un telefon care scoate acest sunet schimonosit, imitând prea slab sunetul scos de un aparat foto adevărat.

Încă o strângea în braţe, privind la telefonul strâns de o mână care dispărea undeva după colţ, încercând să ghicească cui îi aparţin unghiile prea lungi, roşii, cu ceva model alb pe care cu greu îl distingea în lumina slabă.

Acum 15 minute râdeau la bar. Acum 10 minute ea l-a chemat în sala mică pentru că muzica era mai bună. Acum 5 minute el a invitat-o la dans. Acum 30 de secunde ea a făcut o piruetă îndrăzneaţă care a adus-o la el în braţe. Acum 10 secunde cineva a început un sărut. Iar apoi, tschss şi unghiile misterioase care acum au dispărut deja după perete.

Şi acum? Dacă pleacă, atunci aşa se sfârşeşte totul, şi nu îşi doreşte asta. Dar nu poate să rămână. Ştiu amândoi că această aventură nu poate continua. Dacă nu va găsi unghiile lungi şi poza incriminatorie, ea va afla. Sigur va afla. Şi nu vrea să o piardă. Ce caută aici atunci? Nu poate alege, nu vrea să aleagă. Nu a crezut vreodată că ar putea să iubească două fiinţe în acelaşi timp. El, care anul trecut nu a vrut să îi ierte infidelitatea, acelaşi el stătea acum cu o altă fată în braţe, simţindu-i bătăile inimii prin cămaşă şi vârfurile sandalelor lipite de pantofii lui.

Ea ce va spune? Nu poate pleca, îi va frânge inima. Nu poate rămâne, va trebui să decidă acum între ele două, nu poate să le păstreze pe amândouă, nu e corect, e real, e prea târziu, trebuie să aleagă acum…

Poate ea nu îi va cere să aleagă. Întoarce capul uşor spre ea şi îi surprinde privirea. Este o privire speriată. Acum prea puţină vreme ochii ei scânteiau şi îl chemau la joc. Ea nu ştie oare că el nu ar avea voie să joace acest joc? Ştie… ştie! Dacă ştie, de ce? De fapt… şi ea are pe cineva, uitasem de asta în egoismul destrămării mele, alegerea nu este doar a mea. Suntem doi, în aceeaşi oală. Să plec, să stau?

Se trezi transpirat, cu perna lângă cap. Privi în dreapta. Era singur. Bine, îşi spuse. Nu aş fi putut să o privesc în ochi astăzi. Aruncă un tricou pe el şi plecă.

Acelaşi vis, de trei luni încoace. Aceeaşi fată, aceeaşi sală, acelaşi dans, acelaşi tschhss. Aceeaşi decizie. Iubirea cultivată sau iubirea nouă? Se repeta de câteva ori pe săptămână, înlocuind nopţile fără vise pe care le prefera de o mie de ori.

Ar fi fost uşor dacă ar fi putut trăi în cele două lumi diferite. Dar nu, lumile lui se întrepătrundeau, visul îi bântuia realitatea şi realitatea nu îl lăsa să îşi trăiască visul.

Ştia că pentru a sfârşi această scindare care îl făcea să se târască prin viaţă nefericit, trebuia doar să aleagă. Fie să o lase pe fata din vis, fie pe cea din realitate. Dar cum să faci asta? Cum să te desparţi de cea cu care împarţi patul de doi ani pentru că te-ai îndrăgostit în vis? Şi cum să renunţi la sentimentul acela magic pe care doar fata din vis ţi-l trezeşte?

E o alegere imposibilă, se gândea în fiecare zi, pentru a-şi lăsa câteva clipe de linişte în care să nu se frământe. Cu cine ar putea vorbi? Cine nu l-ar judeca? Cine nu l-ar crede nebun? Cine nu i-ar spune că alegerea este uşoară?

Îi era atât de teamă de alegerea greşită, încât nu îşi dădea seama că cea mai greşită alegere i-ar fi produs probabil mai puţină suferinţă decât frământarea lui. Uneori şi-ar fi dorit să se spargă în două iar astfel să poată decide pentru ambele variante. Însă apoi îşi dădea seama că ar fi fost la fel de inutil. Ce alegere ar fi făcut fiecare dintre clone? Ar fi fost dublă alegerea, dublă frământarea, dublă scindarea, dublu coşmarul acesta.

- Autobuzul ăsta merge în Rahovei?

Întoarse capul. Era fata din vis.

Deja vu

Retrăim aceleaşi poveşti la nesfârşit. Cunoaştem aceeaşi oameni, cu aceleaşi poveşti, cu aceleaşi probleme, cu aceiaşi ochi negri de copil. Facem aceleaşi greşeli la nesfârşit, ne desenăm tabloul karmic cu aceleaşi culori, una peste alta, până pricepem. Dar până atunci suferim cu aceleaşi lacrimi, şi cu aceleaşi întrebări de ce, de ce eu, de ce?. Iar când pricepem, pentru un moment mult prea efemer, ne trântim cu lobul prefrontal de pereţii metaforici ai matricei în care ne cuibărim până uităm. Dacă uităm. Omul e născut din suferinţă şi în suferinţă va pieri. Asta cu ţărâna e doar o metaforă slabă.

Uneori e bine. Coboară ceaţa şi îmi amintesc că da, soarele este tot acolo chiar şi când e furtună. Doar că nu îl vedem. Iar asta ne face să credem că nu mai este. Ca nişte bebeluşi care nu au depăşit încă anxietatea de separare.

Noi ca specie, dacă te gândeşti puţin, suntem încă în stadiul de bebeluşi. Coloana nu ne susţine foarte bine şi plângem pentru orice neajuns. Aruncăm cu jucăriile pe jos şi aşteptăm ca alţii să ne schimbe scutecele. Ah, şi ne credem stăpânii casei, prezenţa superioară care trebuie cu necesitate să primească întreaga atenţie şi căreia tot restul fiinţei şi nefiinţei trebuie să se supună.

Fructul nu a fost oprit de divinitate. Asta e doar o poveste care ne face pe noi, bebeluşiile noastre, să arătăm ceva mai bine. El a fost oprit tot de oameni. Au luat decizia de a interzice mărul pentru a demonstra că şi ei pot face reguli. Şi asta le-a fost păcatul şi asta le-a fost căderea.

Iar de atunci tot cădem. Ni se pare că ne ridicăm, doar pentru că ne tot îndepărtăm de pământ. Dar căderea nu se măsoară în centimetri, ci în transpiraţie, lacrimi, migrene şi scrâşnete din dinţi.

Nimic nou. O durere de cap şi una de inimă. Nu de la cafea, că nu beau. Poate de la statul în faţa calculatorului, la job, acasă, în vis. Poate de la lipsa zăpezii, vitală în perioada asta. Poate de la fierul care îmi curge încins prin vene.

Aceeaşi poveste, la nesfârşit. Fier în locul plumbui şi Inka pe post de cafea. Un laptop de 9 inch în locul agendei cu pagini rupte şi îndoite de vreme. Aceiaşi oameni, aceleaşi clipe, aceleaşi gânduri.

Despre drama si poate absurd, din nou.

Degeaba. Oamenii ca mine au nevoie de dramă. Nu putem trăi nici cu ea, nici fără ea, dar parcă tot mai bine cu ea.

Drama se naşte din cenuşa absurdului şi se hrăneşte din măruntaiele lui. Se dărâmă apoi de povara lucidităţii înapoi în abisul absurdului şi arde până nu mai rămâne din ea decât amintirea. Şi apoi de la capăt.

Oamenii sunt de neînţeles. Trăim în ultimul hal şi facem cele mai oribile lucruri doar ca să ne putem plânge de greutăţile vieţii şi de nedreptatea sorţii. Ne hrănim cu plastic şi ne turtim vertebrele în faţa ecranelor pline de cifre doar pentru a putea mai târziu da vina pe sistemul medical şi pe Băsescu, pe care helloo, tot noi l-am votat. Ne îndepărtăm de oamenii dragi pentru a da vina pe bani şi ne apropiem de oameni nepotriviţi pentru a decide că oamenii sunt răi şi a ne justifica astfel propria răutate.

Şi atunci de ce să mi se mai pare ciudată nevoia mea de dramă?

Las’ că-i bună. Are gust de Schweppes după o Milka.

Restul e tăcere. Aşa ar fi frumos. Dar nu e. Viaţa continuă, iar dacă cauţi un happy end, trebuie să ai grijă unde opreşti povestea, zicea Orson Welles. Oamenii vor să aibă un happy end în prezent, ceea ce nici măcar prietenul meu, absurdul, nu poate concepe. E deja de domeniul paradoxului.

Şi atât. Aşteptăm să ne renaştem din cenuşă.

Friendzone, the other side of the story

Lasă-mă în pace, îi spun, şi îi întorc spatele. Iar ea rămâne acolo, tăcută, zâmbind idiotic şi încurcat. O ignor, dar nu plec. Ea a venit, ea să plece. De ce trebuie să fie asta problema mea?!..

E o fată tânără, nu foarte frumoasă, dar are un oarecare vino-ncoa. Probabil datorită privirii de căţeluş pierdut care aşteaptă să îl salvezi.

Am vrut să fim prietene. Aura aceea de messed up m-a atras de la început. Am intrat în vorbă, am povestit... Îmi place la nebunie acel sentiment de început de prietenie. Ca şi cum ai găsit pe cineva cu care să faci exchange de soldăţei de plumb.

Şi râdem, glumim, povestim. This is nice, it’s funny, it’s cute.

Azi de ce nu te-ai aşezat lângă mine? Îmi bzzâie facebookul în telefon în timpul cursului. Vroiam să-mi fii aproape. Ar fi trebuit să ştiu de pe atunci că ceva nu este în regulă. Dar m-am gândit că este un simplu transfer din partea unei fete triste care evident are un tip de ataşament dependent.

Ah, psihologul naiv din mine!

Ţi-aş da un sărut, dar mi-e teamă... dacă primesc o palmă?

Cum ajung în situaţii din astea, Dumnezeule mare? Cum pot să privesc în ochii ei albaştri şi... aş fi vrut să fim just friends...

Şi culmea, tot mie mi se pare greu, şi tot eu mă consum şi sufăr din cauza asta. Dar cum să o fac să plângă? Cum să o las singură în lumea asta crudă cu încă o dezamăgire şi un motiv de a scrie poezii?

Nu vreau eu să fiu cea care îi aduce suferinţă unui copil care a trăit deja prea multe. Nu eu... nu eu... de ce eu?!

But I’ve been friendzoned before. Şi ştiu, că prietenia îţi aduce confirmări, nu contraargumente. Şi ştiu, că va fi mult mai greu mai târziu, că e egoist şi crud să o ţin lângă mine, şi că mai bine se va descurca în lumea mare, singură, decât lângă mine şi cu inima frântă...

Oh, fuck it. I wanna be just friends... just friends… just friends!!

Ok, spune ea, şi se apropie de mine. Am probabil o privire îngrozită, aşa că adaugă vreau să-ţi dau un hug, nu să te violez, nu sări aşa.

N-am sărit, dar fie, she has a fair point.

Dar nu. Mă dau un pas mai în spate. Lasă-mă în pace. Te rog. Şi îi întorc spatele. Iar ea rămâne acolo, tăcută, zâmbind idiotic şi încurcat. O ignor, dar nu plec. Ea a venit, ea să plece...

de pe la Dej

Ne-am plimbat iubirea pe străzile Dejului. Am strivit cu poftă zăpada umedă sub tălpi şi am spus adio, pentru câteva ore, asfaltului crud şi rece, pentru a simţi adevăratul gust al iernii într-o magherniţă cu miros de lemn vechi şi muzică de radio.

* * *

Iarna are gust de zahăr pudră. Incontestabil. Oricât ar fi vrut ei să mă păcălească, iarna nu are şi nu va avea vreodată gust de caramel. Gustul iernii nu l-am putut găsi în cocktailul lor ridicol  cu Santal, ci l-am găsit în sufletul lui.

* * *

De ce am mers la Dej? Asta… nu e o întrebare nouă, dar cel puţin are un răspuns. La Dej era zăpadă. Cu 10 centimetri mai mult decât în Cluj, ceea ce este demn de luat în serios, având în vedere că aici nu este zăpadă (că de ce-ar fi…? Bine că ninge în Iordania… #%&@/*).

* * *

Atunci când ninge se întâmplă lucruri bune. Aştept ninsoarea adevărată la Cluj poate cu aceeaşi nerăbdare cu care am aşteptat prima ninsoare. Mi-o aduc aminte, cum s-o uit? Am inspirat-o cu totul în piept şi am privit fulgii de nea căzând la lumina felinarelor, până când n-a mai rămas decât amintirea lor. Atât a fost prima ninsoare. Dar a fost J

* * *

Dejul ne-a primit cu căldură, de parcă ne aştepta de mult. Avea zăpadă, avea gheaţă, avea lumină şi întuneric, avea vin fiert şi covrigi calzi cu ciocolată. Părea că se dezmorţise puţin numai pentru noi. Oameni ieşiseră buimaci din case, căutându-şi locul pe trotuar… ce se întâmplă, e duminică?!

* * *

Ce mai pot adăuga? Este iarnă… iar iarna aduce mai multă căldură în sufletul meu decât vor putea aduce vreodată cei de la CET.

It's a trip...

E ca un drog ajuns din greşeală în nişte produse bio aranjate cu grijă pe masă.

E ca un vârtej ameţitor, e furtuna pe care am visat-o în seri calde de vară în care nici vântul nu mai avea putere să bată.

E viscolul de iarnă în care stai prostit în mijlocul străzii şi zâmbeşti cu ochii strânşi şi obrajii roşii…

E o simfonie bethoveniană, în care toate instrumentele se prăbuşesc ameţitor unele peste altele într-o învălmăşeală de… de tot.

E acordul de chitară care sună pentru prima oară corect din mâna începătorului.

E un stop cardiac din care renaşti cu bătăi noi de inimă, sincronizate şi cu fluturi în abdomen care îţi taie orice fel de… de orice.

E o erupţie a unui vulcan de prea multă vreme adormit, pe care oamenii vroiau să-l înece în cianură.

E tot şi e nimic, şi e zâmbet şi nebunie…

It’s not a trip, he said. It’s better than that.

Despre somn, nesomn, nemoarte

Oamenii cred că moartea e ca un fel somn profund. "Parcă doarme", se mai mint ei uneori când le moare cineva drag. Dar adevărul este că mori tocmai atunci când nu dormi, când renunţi la somn.

Incepe întâi cu o oboseală care te gâdilă, te face leneş şi răsfăţat, aproape îţi place. Apoi te cuprinde cu totul, brusc, şi nu te mai lasă nici să fii treaz şi nici să dormi. Simţurile îţi amorţesc, privirea îţi este tot mai rece, iar totul se scaldă într-o indiferenţă putredă. Iar atunci ştii că eşti mort. Un mort care umblă pe stradă, merge la serviciu sau dă examene, bea o bere cu prietenii sau desfăşoară alte activităţi triviale de-ale celor vii.

Şi nu e decât în capul tău, ceilalţi nu văd nimic. Le spui că nu ai dormit, iar ei îţi spun să te duci să te culci. Le spui că eşti deprimat, că nu poţi dormi, iar ei îţi spun că e doar plictiseală. Le spui că o iei razna, iar ei îţi spun să te duci să dormi, eşti doar obosit.

Şi ce poţi face? Zâmbeşti şi pluteşti mai departe. E bine să fii mort. Morţii nu simt nimic, nici durere, nici suferinţă.

Primăvară...

Primăvară şi nimic nu s-a schimbat. Te urăsc, primăvară, pentru că nu faci decât să îmi aminteşti că nimic nu s-a schimbat.

Încep primăvara aşa cum am început-o de când am descoperit că am un suflet. Singură, cu gânduri aleatoare, autodistructive, cu agenda şi pixul în faţă, începând al 15-lea roman pe care anul ăsta chiar o să-l termin...

Las în urmă o amintire care începe să nu mai fie frumoasă. Las în urmă ceva ce nu reuşesc să înţeleg. Cause fuck you, that’s why…

Las în urmă tot ce-am zâmbit şi-am râs. Primăvara mă cheamă să plâng, să mă plâng, să urăsc ciripitul vesel al păsărilor şi soarele care mă împunge răutăcios cu razele lui inconştiente şi ultraviolete.

Pleacă, primăvară, pleacă de unde ai venit, n-am nevoie de tine.

Anul care-a trecut nu mi-a adus nimic. Tot ce-am iubit mi-a scăpat din mână pentru a-şi găsi iubirea în altă parte. Poate e mai bine aşa. Pentru ei. Eu nu ştiu d-astea.

Şi-am rămas tot eu, eu şi agenda şi pixul, la începutul unei alte cărţi, pe care vara asta o s-o termin, la fel ca anul trecut, şi ca acum doi ani, şi ca acum un 5 împărţit la 0.

Te urăsc, oficial te urăsc, primăvară, cu tot ce-aduci, pentru că ştiu deja că nu aduci nimic bun.

Şi ce anume aduci?! Asta întrebi?! Ha…

Aduci amăgiri, aduci speranţe deşarte, aduci zâmbete răsinterpretate greşit, aduci suferinţă descărcată nebuneşte pe corzile unui Fender prăfuit care nu-mi aminteşte nici el de nimic bun.

Aduci oameni noi în viaţa mea pe care o să îi iubesc şi o să îi urăsc şi o să le cad în braţe şi o să îi bat până la sânge în visele mele, în somn violent, cu parfumuri de lună amară.

E greşit, e atât de greşit. Pleacă, primăvară, şi lasă-mă-n pace. Dacă tot nu vrei să-mi dai o bucăţică din fericirea pe care o promovezi pe toate afişele de pe strada mea, atunci măcar lasă-mă-n pace, lasă-mă să trăiesc în găleata mea de indiferenţă, pentru că eu cu ea pot trăi. Cu toate amăgirile tale, cu toate promisiunile şi dezastrele tale, cu ele nu mai ştiu ce să fac. Sunt un mănunchi de petice cusute la nimereală de un croitor retardat, atât mai sunt.

Dă-mi pace, primăvară şi du-te unde ştii, dar nu încerca să intri în sufletul meu. Nu mai încerca să mă faci să zâmbesc, să visez, să trăiesc, să iubesc, să sper. Nu, când ştii că vine vara cu cele multe grade care mă strivesc şi mă îngenunchează râzând batjocoritor… cum ai crezut că poţi fi fericită? Cum ai putut un moment să fii atât de arogantă încât să crezi că tu mwhahahahaaa…?!

Pleacă, primăvară… pleacă şi lasă-mă să sufăr doar de viaţă. Nu am nevoie de alte drame.