Degeaba. Oamenii ca mine au nevoie de dramă. Nu putem
trăi nici cu ea, nici fără ea, dar parcă tot mai bine cu ea.
Drama se naşte din cenuşa absurdului şi se hrăneşte din
măruntaiele lui. Se dărâmă apoi de povara lucidităţii înapoi în abisul
absurdului şi arde până nu mai rămâne din ea decât amintirea. Şi apoi de la
capăt.
Oamenii sunt de neînţeles. Trăim în ultimul hal şi
facem cele mai oribile lucruri doar ca să ne putem plânge de greutăţile vieţii
şi de nedreptatea sorţii. Ne hrănim cu plastic şi ne turtim vertebrele în faţa
ecranelor pline de cifre doar pentru a putea mai târziu da vina pe sistemul
medical şi pe Băsescu, pe care helloo, tot noi l-am votat. Ne îndepărtăm de oamenii
dragi pentru a da vina pe bani şi ne apropiem de oameni nepotriviţi pentru a
decide că oamenii sunt răi şi a ne justifica astfel propria răutate.
Şi atunci de ce să mi se mai pare ciudată nevoia mea de
dramă?
Las’ că-i bună. Are gust de Schweppes după o Milka.
Restul e tăcere. Aşa ar fi frumos. Dar nu e. Viaţa
continuă, iar dacă cauţi un happy end,
trebuie să ai grijă unde opreşti povestea, zicea Orson Welles. Oamenii vor să
aibă un happy end în prezent, ceea ce
nici măcar prietenul meu, absurdul, nu poate concepe. E deja de domeniul
paradoxului.
Şi atât. Aşteptăm să ne renaştem din cenuşă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu