Pfff

Se ridică şmechereşte în coate şi îmi evită privirea zâmbind trist. De pe marginea patului îl privesc la lumina lămpii îndreptate spre podea.

 

Oftând, îmi transmite că trebuie să plece. De parcă n-aş şti.

 

- Eh, nu te plânge acuma…

- Cum să nu mă plâng? Mă priveşte de parcă vorbesc în dodii.

- Păi.. ce motiv ai tu să te plângi?

- Cum să nu mă plâng dacă trebuie să plec?

- Nu te mai plânge! Mă priveşte debusolat, nesigur dacă să insiste, şi parcă totuşi... curios.

- Mergi acasă, unde te aşteaptă cineva la care ţii şi care ţine la tine. O să adormi cu ea în braţe, la fel şi mâine, şi poimâine şi tot aşa… o să vă căsătoriţi şi o să aveţi copii şi o să trăiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi…

- Nu e chiar aşa de simplu… încearcă el să mă întrerupă, dar nu prea mai are cum.

- Iar eu, eu rămân aici, singură, în apartamentul ăsta gol şi…şi atât…

- Nu e chiar aşa… tu eşti liberă, poţi face ce vrei, când vrei, cum vrei.

- Nu, nu pot!

- Ba da, poţi! Poţi face ce vrei, să fii cu cine vrei…

- Nu pot….

- Ba da!

- ... pentru că eu vreau să fiu cu tine.

 

Tace. Nu îmi dau seama dacă e surprins sau dacă îi era teamă că o să spun asta.

 

- …şi asta nu pot… să fac.

- Da, aşa e… asta nu se poate.

- Mda. Asta spun şi eu, mormăi îndreptându-mă spre geam. Îl aud îmbrăcându-se stingher în spatele meu. Dar el nu susţine drama, ştie exact cum să abordeze situaţia în aşa fel încât să mai fie şi mâine o zi.

 

Se apropie din spatele meu şi mă ia în braţe.

 

Suge-o, Ramona.