Suferinţă fără sens

Există câteva reguli în viaţă. Nu reguli care trebuie respectate, ci reguli care exprimă starea lucrurilor. Lucrurile se întâmplă într-un anumit mod.

De exemplu: o persoană bea ori cu cap, ori cu motiv. Poate cu ambele, dar niciodată fără cap şi fără motiv.

Suferinţa trebuie să aibă un sens. Altfel nu ar fi cu nimic diferită faţă de o durere stupidă de măsea.

Uneori avem impresia că suferinţa nu are niciun sens. Momentul de faţă e un astfel de exemplu. Chiar în clipa asta, suferinţa mea nu are niciun sens.

Dar ştiu, în conştiinţa mea de psiholog, că acesta este un moment trecător. Poate chiar şi suferinţa este trecătoare. Poate că toate sunt trecătoare…

Poate chiar şi dragostea e trecătoare. Dar atunci chiar că nimic n-ar mai avea sens.

Şi atunci stau, şi privesc cum apune soarele printre blocurile Mănăşturului, şi aştept ca neuronii să-mi găsească o soluţie la problema mea: ce sens are suferinţa mea?

Trebuie să aibă un sens, îmi spun mereu. Altfel, ar fi ca o durere stupidă de ficat.

Suferinţa mea e crudă şi în acelaşi timp, e elegantă, graţioasă. Dar atât de crudă. Ca un soi de vrăjitoare care îşi hrăneşte frumuseţea din sângele fecioarelor de munte.

Să fie doar în mintea mea? Să fie doar un dezechilibru chimic datorat primăverii? Să fie geniul meu pustiu doar o închipuire a nopţilor nedormite? Se poate şi asta.

Dar asta ar însemna că suferinţa mea nu are sens. Şi atunci, e cel puţin la fel de stupidă ca o durere de inimă.

Blestemul Jenga

Era acolo. Şi într-o fracţiune de secundă, fără să ezit, m-am întors şi am plecat.

Primul pas a fost un regret. Iar tot restul a fost un întreg dezastru.

Blestemul fracţiunii de secundă m-a lovit din plin.

Toată viaţa mea şi-a schimbat sensul prin prisma fracţiunii de secundă.

Toate prostiile pe care le-am făcut săptămâna trecută, şi care ieri păreau nimicuri, astăzi au un nou sens prin prisma unei fracţiuni de secundă. Totul s-a schimbat. Toate figurile de stil au o altă interpretare. Nimic nu mai are acelaşi înţeles ca înaintea acelui moment. Moment banal, nefericit, haotic.

O fracţiune de secundă în care am lăsat teama să decidă pentru mine. Iar teama a ales indiferenţa. A ales să facă un pas spre vest. Când tot ce trebuia să fac era să rămân locului. Odată ce asta s-a întâmplat, tot turnul s-a dărâmat.

O fracţiune de secundă pentru care aş da un an din viaţa mea mizeră.

O fracţiune de secundă care m-a învăţat regretul adevărat.

O singură fărâmă de timp care a avut forţa să răstoarne timpul cu totul.

All alone...

Sunt în sfârşit, singură. În totalitate singură. Am ajuns efectiv în stadiul în care aş putea să mor în somn, iar prima persoană care ar observa că ceva nu este în regulă ar fi şefa mea.

E trist. Dar nu mă întristează. Dacă îi ajuţi pe oameni atunci când au probleme, îşi vor aminti de tine data viitoare când vor avea probleme. Nu mai devreme. „La bine şi la rău” capătă un nou înţeles.

Acum mulţi ani m-a impresionat faptul că oameni pe care nu îi cunoşteam deloc veneau la mine şi se destănuiau fără nicio problemă. Îmi cereau sfaturi. M-a impresionat asta. M-a împins spre cariera de psiholog. Se întâmplă şi astăzi. Oamenii se apropie de mine şi îmi povestesc toate secretele lor.

Nu mă deranjează toate astea. Mă flatează chiar. Dar mă dezamăgeşte până la lacrimi să văd cum oameni pe care îi consider prieteni, şi care mă numesc cel mai bun prieten al lor, îmi întorc spatele odată ce au cunoscut vremuri bune. Sunt fericiţi, nu mai au nevoie de mine.

I am not your fucking shrink, people!!!

Poetul ca si soldatul...

Poeţii vorbesc altă limbă. Nu vorbesc ca şi noi. Folosesc tot felul de figuri de stil ca să ne ameţească şi ca să nu înţelegem nimic. Dacă vrei să înţelegi ceva, trebuie să vorbeşti limba lor.

La şcoală eşti învăţat multe limbi. Engleză, germană, matematică, poate şi un pic de franceză. Dar limba poeţilor nu te învaţă nimeni. Terminologia o ştim cu toţii, dar sensul este departe de a ne atinge sufletele.

Poeţii vorbesc o limbă a lor, doar pentru ei. Poate de asta, în momentul în care vorbeşti cu un poet, ai impresia că vorbeşti cu un extraterestru. Nu prea înţelegi ce vor să zică sau dacă măcar vor să zică ceva. Poate vorbesc doar aşa, ca să te pună pe gânduri.

Şi nici măcar nu arată ca ceilalţi oameni. Au ceva aparte, în ochi, care îi deosebeşte de tot restul omenirii. Încearcă să vorbească şi să se comporte ca toţi ceilalţi, dar nu le prea iese.

A fi poet e poate ca şi cum ai fi homosexual. Eşti diferit, dar nu înţelegi de ce şi nu prea îţi vine să spui nimănui despre asta, pentru că ţi-e teamă că vei fi judecat şi batjocorit. Şi atunci preferi să rămâi neînţeles.

Eu nu înţeleg. Aşa că mă reîntorc la profanitatea mea cotidiană.

Poetul ca şi soldatul
nu are viaţă personală.
Viaţa lui personală este praf
şi pulbere.


El ridică în cleştii circonvoluţiunilor lui
sentimentele furnicii
şi le apropie, le apropie de ochi
până când le face una cu propriul său ochi.


El îşi pune urechia pe burta câinelui flămând
şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis
până când nasul lui şi botul câinelui
sunt totuna.


Pe căldurile groaznice
el îşi face vânt cu aripile păsărilor
pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare


Să nu-l credeţi pe poet când plânge
Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui
El a stors lucrurile de lacrimi
El plânge cu lacrima lucrurilor.


Poetul e ca şi timpul
Mai repede sau mai încet
mai mincinos sau mai adevărat


Feriţii-vă să-i spuneţi ceva poetului
Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat
Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit
Imediat el o să spună că el l-a zis,
şi o să-l spună într-aşa fel încât şi voi
o să ziceţi că într-adevăr
el l-a zis


Dar mai ales vă conjur,
nu puneţi mâna pe poet!
Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet!


...Decât numai atunci când mâna voastră
este subţire ca raza
Şi numai aşa mâna voastră, ar putea
să treacă prin el


Altfel ea nu va trece prin el,
şi degetele voastre vor rămâne pe el,
şi tot el va fi acela care se va lăuda
că are mai multe degete decât voi.
Şi voi veţi fi obligaţi să spuneţi o da,
că într-adevăr el are mai multe degete...


Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare,
cel mai bine ar fi să nu puneţi 
niciodată mâna pe poet.


...Şi nici nu merită să puneţi mâna pe el.
Poetul e ca şi soldatul
nu are viaţă personală.

                                  (Nichita Stănescu)

Museless

Muza mea şi-a luat concediu medical. Nu pot angaja o muză suplinitoare, aşa cum am vrut să îmi angajez prieteni.

Aprilie e complice cu 2012. Mă joacă pe degete. Şi aş avea atâtea de scris. Atâtea issues de dezbătut. Dar muza mea şi-a luat concediu medical.

M-am rugat de ea să vină înapoi; i-am promis ore mai puţine şi recunoştinţă mai mare. Dar s-a prefăcut că nu mă aude.

Nu am inspiraţie. Şi sângerez intern. Mă voi umfla ca mătuşa lui Harry Potter din filmul al treilea. Iar muza mea e în concediu medical. Parcă îl aud pe Jim Parsons în capul meu: „Sick?! Why do these things happen to me?!”

Atât pentru astăzi. Muza mea e în concediu medical…

Fiecare spiriduş cu pădurea lui

Ar trebui să mă întorc la a scrie eseuri. Proză. Versurile nu sunt pentru mine. Am crezut că pot să mă joc, precum poeţii pe care îi admir în secret, cu cuvintele, şi în acelaşi timp să am muzicalitate, prozodie şi sens.

Dar eu sunt omul eseurilor. Omul blogurilor. Păunescu, Stănescu, Minulescu... ei au fost nişte genii ale căror urme nu le pot călca. Să scrie alţii versuri, eu am proza mea.

Pentru că nu mă pot opri din scris. Scrisul mi-e vital. E ca o hemoragie internă care trebuie să iasă pe hârtie. Şi ce dacă nu am hârtie, şi ce dacă nu am pană de gâscă?

M-am jucat de-a poezia şi m-am rătăcit printre copacii cu silabe şi figuri de stil. Iar în pădure am întâlnit un spiriduş. Vorbea în versuri şi părea să aibă aceleaşi idealuri ca mine. Îmi amintea de copilărie. De fetiţa care la 12 ani citea prin autobuze şi întârzia la prânz pentru că trecea pe la bibliotecă. Mi-a amintit de anii în care cântam cu suflet şi iubeam fără teamă. Dar în loc să mă simt acasă în pădurea spiriduşului cu ochi cenuşii, m-am simţit străină. Şi am fugit plângând.

Am constatat că cel mai simplu este să dai vina pe societate. Societatea m-a stricat; societatea m-a îndepărtat de idealuri, de vise, de calea mea în viaţă.

Bullshit! Societatea  nu are nicio putere asupra nimănui. A fost decizia mea să mă resemnez, să plec capul. Iar vremea trece, iar eu tot pe alte cărări păşesc, ca un om beat care, negăsind drumul către casă, porneşte la întâmplare pe străzi, fără să ştie nici el prea bine de ce.

Şi cu cât merg mai departe pe cărări pietruite, cu atât îmi este mai teamă să mă întorc pe autostrada mea acoperită cu muşchi verde şi pământ negricios. Sunt un fel de doamna K, aşteptând în faţa instanţei, când am toate drumurile libere. Atât doar că instanţa nu mă vrea. Nu vrea pe nimeni de altfel.

Spiriduşul din pădure nu a înţeles prea bine ce era cu fetiţa aceea cu ochi verzi. A ridicat din umeri şi, întorcându-se pe călcâie, a dispărut printre copacii cu metafore şi rapsodii de primăvară.