Mno?!

Credinţe --> Valori --> Atitudini --> Comportamente.

Credinţele şi valorile sunt ascunse, nu le putem vedea, doar intui. Uneori credem că le ştim, dar de cele mai multe ori ne înşelăm. Deoarece vrem să avem credinţele şi valorile celor la ale căror norme de afiliem, dar nu, nu acelea sunt gudeiline-urile noastre.

Atitudinile sunt mai la vedere, dar pentru ele avem întotdeauna o scuză, un pretext… când vine vorba de capitolul ăsta, suntem atât de inventivi, încât am putea concura cu toţii la premiul Nobel pentru imaginaţie cu şanse egale.

Și atunci, cum poţi înţelege? Cum poţi citi algoritmul cognitiv… cultural… valoric până la urmă, al unei persoane? Prin comportament. Deoarece comportamentul are la bază atitudini, care provin din sistemul de valori care se bazează pe un anumit complex de credinţe, este însă singura componentă vizibilă cu ochiul liber. Observarea comportamentului este cea mai pură, cea mai limpede şi cea mai eficientă cale de a înţelege ce e în mintea unei persoane.

Ce faci însă atunci când te uiţi la tine şi vezi cum comportamentul tău nu reflectă nici pe departe ceea ce credeai că simţi şi gândeşti?

Ce faci atunci când vezi cum comportamentul tău i-ar putea răni pe cei din jur, lucru pe care nu ţi-l doreşti… dar nu te poţi opri? Parcă un instinct animalic a pus stăpânire pe tine, iar nimic şi nimeni, chiar nici conştiinţa ta, nu te poate opri de la îndeplinirea unui scop pe care conştient nici nu ţi-ar fi trecut prin minte să ţi-l pui. And then what?!

Vorba lui Adrian Cucu: No?!

Gelozie

Gelozia… e ca o tornadă care răvăşeşte tot. Eu nu vreau să o cunosc. De puţine ori am trecut pe lângă ea, am simţit cum m-a atins, dar n-am luat-o în braţe.

Dar tu, prietene? Prin ce desişuri te-ai rătăcit? Îmi reproşezi existenţa şi mă insulţi pe gratis… trece pe lângă mine, dar mă nedumereşte toată situaţia asta.. Sunt în doliu şi aveam nevoie de prietenia ta, crezând că mă vei înţelege, că eşti singurul care ar putea. Dar vii călare, înarmat cu arcul cu săgeţi şi speri să mă calci în picioare.

Îmi pare rău, dragule, de data asta nu îţi dau satisfacţia.

Mi-e greu să cred că te strădui cu atâta patos să îmi dărâmi calmul emoţional doar pentru că ţi-e teamă de rivalitate. Mi-e la fel de greu să cred că după toate prin care am trecut, you’re still into me şi te enervează că I’m over you. Dar alte variante nu am, aşa că le cred pe amândouă.

Prieten drag, nu vreau să ne certăm. Dar răbdarea mea a ajuns la final, ca un sitcom de succes al cărui personaj principal a murit de bătrâneţe.

A sosit momentul să înţelegi că nu mi-e teamă de tine, că nu ai cu ce să mă atingi şi că m-am plictisit să te privesc încercând să mă răneşti pe mine şi pe cei dragi mie. A sosit momentul să ne luăm adio.

in a perfect world..

Trăiesc într-o realitate alternativă. O realitate unde merit ce e mai bun iar toată lumea mă iubeşte. O lume în care îmi permit să fac orice, pentru că pot. O lume în care nu dau greş. O lume în care eu şi numai eu sunt perfectă. O lume în care fericirea nu are loc.

Ar trebui să mă trezesc. Ar trebui să văd că sunt un om ca toţi ceilalţi. Și să îi caut pe cei speciali, dar în acelaşi timp să înţeleg că nu mi se cuvin.

Am cunoscut un alt copil cu ochi negri. Și m-a fascinat chipul lui, ca şi al altora înaintea sa. Am găsit ceea ce căutam, mi-am spus. Am găsit… Dar de ce sunt atât de convinsă că pot să mi-l adjudec după plac? Dionis.. de ce mă fascinezi, copil dionisiac?

Către ce alerg? Of.. vreau doar să mă trezesc..

Mi-e dor de tine

Mi-e dor de tine, mi-a scris. Și atât. Niciun alt mesaj, prin nicio altă formă de comunicare.

Nu i-am răspuns. Nu voi afla niciodată dacă mesajul mi-a fost trimis în stare de ebrietate, dintr-un impuls masochist, ca o glumă proastă… sau dacă mi-a fost măcar adresat mie.

Privesc telefonul de 21 de minute. Ceasul de pe telefon, mai exact. Înainte de aceasta am recitit mesajul de prea multe ori, până când n-a mai avut sens.

Îi e dor de mine. Nu înţeleg.

Să spunem că înţeleg… ce ar trebui să fac?

Să spunem că aş face ceva… ce s-ar întâmpla?

Oh, mai bine rămân la partea cu nu înţeleg. Am o latură masculină care mă sfătuieşte să nu supraanalizez ceva ce poate fi o simplă eroare de tastatură.

Mi-e dor de tine. Și atât. Dar eu nu vreau să-i fie dor. Eu vreau să rămână acolo, în trecutul nostru, în lumea lui, departe de viaţa mea. În realitatea mea nu îi e dor de mine. Nu are acest drept.

Bineînţeles că îi e dor de mine… o voce în mine i-ar striga acum în faţă i told you so…

Mi-e dor de tine. Nu vreau să ştiu.

N-am primit mesajul, doar ştii ce telefon disfuncţional am!...

Mi-e dor de tine. Și atât. Ne vom preface amândoi, ca de obicei, că nu s-a întâmplat nimic.

Noapte bună, dragul meu. Mie nu mi-e dor de tine…

Erau în bar. El şi ea.. desigur, cine altcineva? Ea râde, el glumeşte.. ea-l împinge, el zâmbeşte.

Și începe… Ștefan Bănică Jr – S-au văzut, prima oară-ntr-o seară de mai… ea aproape se îneacă gustând din vinul pe care până acum abia dacă l-a atins cu buzele moi. El o priveşte cu ochi calzi şi o invită la dans. Ea însă nu-l aude. Muzica îi aminteşte de ceva demult uitat.. parcă se cunoşteau, ochi în ochi se priveau… El repetă invitaţia, ea dă peste cap paharul cu vin şi îl ia de mână. Merg împreună spre ringul de dans. El e în drum spre al nouălea cer, ea e în braţele lui. Ea a căzut de pe sârmă şi s-a pierdut în vârtejul amintirilor. Dansează, s-a făcut loc în jurul lor. El o priveşte cu sclipiri în ochi, ea îi evită cu iscusinţa privirea. Melodia se termină, dar vârtejul ei încă accelerează, mai ales că în drum spre ieşire a mai băut un pahar de vin.. sau două, sau trei, cine mai ştie? El a băut cu ea, cot la cot, nu prea ştie nici el de ce… poate că a simţit că ea nu la el s-a gândit în timpul dansului.

În faţa statuilor, sprijinindu-se de el, ea e încă pierdută în amintiri. Tot ce mi-am dorit, spune, e să găsesc un băiat care să mă suprindă, să fie mai inteligent ca mine. El pleacă capul, roşeşte în întuneric. Dar l-am pierdut, pentru că n-am ştiut ce poate face indiferenţa. S-a dus şi n-o să îl mai văd niciodată. Iar altcineva, altcineva n-o să îi poată locul vreodată. El încremeneşte, o ia la vale într-un vârtej frate cu al ei. Se întoarce şi o ia de mână. Eşti o adevărată văduvă neagră, ştii asta? O cuprinde cu ambele mâini de ceafă şi se apropie de ea. Ea se sperie, priveşte în sus spre el şi dintr-o dată este lucidă. Gata cu vârtejul, gata cu vinul. Ochii lui sunt frumoşi. Foarte frumoşi. Despre ce vorbeam? Despre trecut? La ce trecut când el este aici? Dar el o priveşte cu atâta suferinţă în ochi, încât ea se cutremură. Îi dă drumul. Ea se clatină. El o priveşte încă o dată. Ultima dată? Și pleacă. Iar ea e singură. Din nou. Urmărind o altă fantomă, ca într-o poveste de Margaret Mitchell.

The coffee shop is the problem..

Stăm de vorbă. Și parcă încet, încet, cuvintele pe care le rostim se amestecă într-un vârtej ameţitor. Ar putea vorbi o singură persoană, nu două, atât de uşor curge firul roşu.

Vârtejul ăsta o să se termine într-un hău interminabil brăzdat cu stânci ascuţite. Trebuie să mă opresc. Trebuie să ne oprim, nu înţelegi?

Dar doar mi s-a părut că am strigat asta… de fapt, nu am spus nimic. Îl privesc în ochi şi las vârtejul care ne-a cuprins să ne ducă mai departe… undeva, dar unde nu ştiu.

Mă sperie viteza asta ameţitoare, la fel de mult ca şi destinaţia necunoscută, dar cu şanse mari de izbitură..

Pentru binele meu, pentru binele tău, ascultă-mă! Hai să ne oprim aici. Să mergem fiecare pe drumul nostru şi să uităm că vreodată ne-am întâlnit ochii pe o stradă din oraş. E spre binele tuturor, ascultă-mă, te implor!

Dar nu spun asta, ci îi zâmbesc, îmbătându-mă la rândul meu cu zâmbetul lui atât de seren, încât pare să nu fi cunoscut relele lumii. Vorbeşte despre cultură şi spiritualitate, despre bine şi rău, dar despre orice ar vorbi, pe gură îi ies ghiocei şi zambile. Vorbeşte despre el şi despre alţii.. dar despre orice ar vorbi, l-aş asculta la nesfârşit.

Vocea din capul meu a pierit… va veni vreodată înapoi să-mi arunce în faţă un „told yaaa!!!”? Nu ştiu. Nu pare să ne mai pese la niciunul. Cuvintele s-au pierdut într-un vârtej ameţitor, interminabil, ca în paradoxul forţei de neoprit. Rămâne de văzut ce e cu obiectul de nemişcat..