Începuturi noi

Era, cred, cândva, o propoziţie despre prietenie pe care mi-am dorit să o ţin minte. Din păcate am uitat-o.

La fel cum am uitat de ce mai sunt împreună cu prietenii mei.

Şi ne adunăm, ca de obicei, într-o seară, şi bem vin şi vorbim nimicuri.

În stânga mea am un copycat veritabil. Keep your friends closer, and your enemies even closer. Mai ales atunci când ştiu să îţi spună numai ceea ce vrei să auzi.

În dreapta mea un personaj egocentrist, fără a fi narcisic. În mână ţine un duş cu apă rece aşa cum Zeus are mereu în mână un fulger.

În faţă, Sesam fără parolă. Un fel de umbră care nu spune niciodată nimic.

În spatele lor, o gaură neagră. Un vampir care se hrăneşte cu informaţii, fără să mai dea vreodată înapoi ceva util sau relevant pentru altcineva decât propria persoană.

Madness is like gravity. All it takes is a little push.

E obositor. Inutil. Trist.

Un toast pentru noi începuturi!

Simfonii şi tristeţe. Sau invers

Tristeţe.

Tristeţe şi câteva rânduri rătăcite printre foile de curs.

Asta e tot ce a rămas.

Tot ce e scris rămâne. Tot ce a fost cântat a rămas în amintirile noastre. Ale mele, cel puţin, cu siguranţă.

E bine să ştii când trebuie să te opreşti. Eu nu ştiu asta. Mereu am forţat toate notele destinului. Ca şi acum.

Dar atunci când tot ce rămâne e tristeţe... tristeţe şi indiferenţă teatrală, defensivă... Atunci când nu mai am curajul să pornesc în miez de noapte spre planete îndepărtate... atunci când realitatea refuză să îmi dea explicaţii la tot ce se întâmplă, iar provocarea mă depăşeşte, mă oboseşte... în fond, inutil... atunci ce altceva îmi rămâne decât să renunţ?

Irgendwo sind wir gescheitert, und so wie’s gehts, so gehts nicht weiter, und das war unsre Symphonie...

Ca nişte dresori de lei la circ. Ştii trick-ul ăla în care dresorul bagă capul în gura leului? Dacă leul simte că dresorul se teme, chiar şi pentru o fracţiune de secundă, îl muşcă. Sau fuge. Sau ambele, nu ştiu exact. Oricum e confuză povestea asta cu dresorii de lei. Uneori şi leii sunt dresori iar dresorii devin lei…

Dar oricum, irelevant. Circul se închide din lipsă de fonduri. Sau era ceva ilegal? Nu îmi amintesc. Cred că era ceva foarte ambiguu şi confuz la baza întregii afaceri. Încep să cred că nu merită să îmi bat capul.

Eseu anti-sistem

Astăzi am înţeles că a ajuns.

Mi-a ajuns.

Mi-a ajuns să privesc câte lucruri merg prost, iar oamenii văd şi nu fac nimic.

Mi-a ajuns să privesc câte lucruri merg prost, iar oamenii nu văd… şi nu fac nimic.

Mi-a ajuns atâta josnicie şi atâta manipulare, dezinformare şi ignoranţă.

Profesori care ne întorc unii împotriva altora, administratori care se cred dictatorii Romei Antice, politicieni care se joacă cu noi ca şi cu elemente de lego…

Privesc în jur (cred că îmi place prea mult expresia asta...) şi nu văd decât oameni care tac şi înghit. Puţini vorbesc, dar nu ar fi în stare să ia iniţiativă şi să facă ceva, sau măcar să îi urmeze pe cei care au acel curaj.



Şi urlăm la lună:

Nimeni nu face nimic!!!
Dar noi facem?

Nimeni nu mai ştie să asculte?
Pe cine, pe noi? Dar noi ascultăm?

Nimeni nu ne înţelege!!!
Dar noi îi înţelegem pe ceilalţi?

Nimeni nu face nimic...
Parcă am mai auzit asta undeva...

Nimeni nu mai cunoaşte iubirea de oameni! Poţi să mori pe stradă şi nimănui nu-i pasă! Vezi “It’s all about love” (2003) în regia lui Thomas Vinterberg.
Dar spune-mi, câţi oameni ai ocolit astăzi? Pentru câţi oameni ai făcut astăzi un gest gratuit de bunătate?

Lumea e rea.
Dar ai încercat vreodată să o faci mai bună?

Eu astăzi am decis să mă ridic deasupra cuvintelor.

Pentru că mi-a ajuns.

Şi pentru că pot.

Who’s with me?

In vino veritas, he forgot to say…

Era o după-masă de iarnă. Ca oricare alta, aş fi tentată să spun. Atât doar că, zilele de iarnă tind să nu fie niciodată la fel. Au ceva aparte care le scoate din… cotidan.

Recapitulare.

Un pahar de vin. 7 ruble, 4 copeici.

Astăzi am văzut în staţie o fată cu lacrimi în ochi. Am vrut să mă opresc, să o întreb cum o cheamă… dar m-a reţinut ceva. O normă socială probabil…

Un pahar jumate. 3 ruble, 12 copeici.

Azi noapte ne-a oprit poliţia. Permisul la control. Da, ce? Trebuie permis?/:)

Două pahare. 2 ruble, 16 copeici.

Diseară o să mă duc în Centrul Civic. O să bat la uşa lui şi-o să fug.

Ăsta nu se pune, e numai pe jumate… 2 pahare. 1 rublă, 22 de copeici…

Eu… eu sunt eu. And I’m fucking perfect!

Ce-a mai rămas în sticlă… 2 copeici.

Priveşte-mă în ochi şi spune-mi ce simţi, mi-a spus.

Eşti un fraier, i-am răspuns. Eşti pierdut… rătăcit în ambiguitatea aburilor de narghilea… sau poate a temerilor şi defenselor tale.

Suntem doi fraieri, aş fi vrut să mai adaug… In vino veritas ar fi trebuit să îmi răspundă. Dar nu a crezut. Nu m-a crezut.

Time to go to sleep… fără copeici.

Let us be friends… ok?

Ahm… Mneeeeah. Somn uşor, dragul meu! Mâine, când o să ne trezim o să fie lapoviţă..

Lapoviţă?

Da… ai vrea să spui că e ploaie, doar că… evident: ninge. Dar nici ninsoare nu e, pentru că plouă. :)

2 am

Totul depinde de ora 2 am.

Este ora tuturor posibilităţilor şi a tuturor consecinţelor.

Poate că dormi.

Poate că stai într-o magherniţă şi bei al 7-lea shot de tequila.

Poate te joci warcraft. Sau poate solitaire.

Poate faci dragoste cu iubirea vieţii tale. Sau cu oricine altcineva.

Poate te cerţi pentru ultima oară cu cineva care ţi-a fost alături mult prea multă vreme ca să mai conteze. Sau poate e o ceartă pe care o veţi uita amândoi într-o zi.

Poate te îndrăgosteşti până peste cap, privind în ochii cuiva în timp ce îţi povesteşte ceva absolut irelevant, privind însă la fel de intens în ochii tăi.

Poate te joci de-a indiferenţa, uitând de sfaturile lui Tudor Chirilă din Ana.

Poate… poate ai avut ocazia unui sărut, şi poate ai ratat-o, sau poate nu.

Poate te-ai urcat în maşină şi eşti pe autostradă, fără să ştii prea bine încotro te îndrepţi şi de ce.

Poate că te-a sunat cineva şi ai decis să ieşi din casă pentru a vedea stelele împreună. Sau oraşul de sus de la cetate.

Poate te gândeşti cum ar fi să faci toate astea.

Poate crezi că eşti tânăr şi că mai ai timp.

Poate crezi că nu mai eşti tânăr şi că nu vei mai avea ocazia.

Poate ţi-e teamă.

Este ora 2am. Ce-o să faci?

Imperfect could've been the new perfect

A fost odată un băiat verde. Băiatul verde iubea o fată portocalie. Dar fata portocalie nu îl iubea pe băiatul verde.

Băiatul verde suferea foarte mult. Pentru că fata portocalie credea în raţiune. Şi îi explica – nu are cum să îl iubească, pentru că, pentru ea, iubirea e un concept gol.

Iar băiatul suferea în continuare.

Dar într-o zi… s-a gândit că poate unele lucruri aşa trebuie să fie. Şi a încercat să o uite… Dar nu reuşea. O vedea atât de des pe fata portocalie. Dar s-a străduit.

Iar într-o zi, fata portocalie şi-a dat seama că de multă vreme îl iubeşte pe băiatul verde. Dar era târziu. Prea târziu. Băiatul verde nu a mai putut să creadă în iubirea timidă a fetei portocalii. Iar într-o zi, fiecare a plecat pe drumul lui… în direcţii diferite. Foarte diferite.

Fata portocalie a plecat în altă ţară. Dar nu l-a putut uita pe băiatul verde.



Băiatul verde a rămas în ţara lui. Şi a cunoscut o fată vişinie. Chiar magenta, s-ar putea spune. Iar fata vişinie i-a luat minţile pe loc.

Dar băiatul verde învăţase câteva lecţii. Doar că le învăţase prost.

Băiatul verde s-a ferit cât a putut de fata magenta. Dar nu a putut face asta la nesfârşit, mai ales că şi fata magenta se tot ţinea după el. Pesemne, sentimentul era reciproc.

Băiatul verde înţelegea ce se întâmplă. Ştia unde duce acest sentiment necruţător. Dar nu se putea împotrivi. Îl cuprindea aşa cum iedera cuprinde tencuiala unei case.

Fata magenta nu înţelegea ce se întâmplă. Era dincolo de orice mai simţise. Astfel încât s-a speriat. A încercat să fugă. Dar era ca şi Iona lui Marin Sorescu. De iubire nu poţi fugi.

Băiatul verde s-a resemnat şi a iubit-o cu pasiune. Fata magenta însă a fugit.

Băiatul verde a hotărât atunci că nu va mai aştepta, ca altădată. Fata magenta va fugi mereu, dar el nu vrea să mai aştepte. Şi, din nou, cu toate forţele, a încercat să se îndepărteze de ea.

Fata magenta şi băiatul verde au suferit mult după aceea. Dar au trecut peste experienţa lor ciudată.

Băiatul verde a cunoscut o fată verde, iar fata magenta a cunoscut un băiat magenta. Dar mereu s-au întrebat dacă nu cumva… ar fi fost mai bine să combine verde cu magenta în loc să caute perfecţiunea? Oare nu cumva imperfecţiunea e mai perfectă decât perfecţiunea?

Morala: Nu aştepta momentul potrivit. Momentul potrivit este acum. Aşteptarea nu aduce împlinire, ci dezamăgire şi regret.

P.s. Pentru informaţii legate de fata portocalie, întrebaţi la Arhivele Securităţii.

Would you be my Valentine?

Se apropie Valentine’s Day. Zi tristă. Este ziua în care îmi amintesc câte inimi am frânt pentru că nu am fost în stare să îmi iau un angajament.

Ce înseamnă o relaţie? Serios… ce înseamnă?

Am crezut că o relaţie înseamnă să îl iubeşti pe celălalt până în lobii ficatului şi să te arunci cu capul înainte în prăpastie cu speranţa că celălalt, pe care îl ţii în braţe, nu îţi va da drumul – ca într-o dilemă a prizonierului în care nu ştii cine are paraşuta şi cine un rucsac cu haine.

Dar mneah.

A fost nevoie să îmi răsară Casanova în faţă şi să îmi povestească despre loialitate şi angajament…

Nu!

Nu vreau să îţi cunosc părinţii, dragul meu… nu vreau să mergem mână în mână în mijlocul mulţimilor şi nu vreau să mă săruţi de faţă cu prietenii mei. Pentru că nu sunt trofeul nimănui.

Vreau să fiu eu, nu prietena lui x, şi vreau nu fiu cu tine în aceeaşi propoziţie sau pe aceeaşi invitaţie.

Şi nu vreau să îmi scoţi ochii că am ieşit la o cafea cu un vechi prieten.

Vreau să ne iubim disfuncţional. Să vii dimineaţa la mine, să-mi povesteşti că ai fost cu alta, iar eu să-ţi ard o palmă şi să plâng toată ziua în camera de cămin. Iar a doua zi să ne plimbăm pe lacul îngheţat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Să nu-mi spui că mă vei iubi mereu sau că ai face orice pentru mine... eu vreau să mă iubeşti acum şi să taci. E mai frumos aşa, în doi, în linişte.

Iar dacă asta nu se numeşte relaţie, nu-mi pasă. Eu nu iubesc după principii, reguli sau norme sociale.

Constatări de 1 februarie

Când o să fiu mare o să fiu o cremă de zahăr ars.
Şi o să desfiinţez telefoanele mobile. Nu ştiu să vorbesc la telefon.
Şi voi rupe pagini din dicţionar. Am declarat război ambiguităţii.
Iar astăzi, astazi nu are voie să fie sesiune.
Astăzi e muzică. Fender şi prietenii.
Astăzi e zâmbet. Ce mai contează că e trist?
Astăzi e frumuseţe şi ger.
Crăiasa zăpezii şi a diamantelor a poposit în Cluj.
Dar sufletul meu… nu, sufletul meu e de mercur. :)