Procrastinare

În colţul din dreapta, colţul de lângă uşă, zace trist chitara, rezemată de perete. În colţul din stânga, cu spatele la ea, zac eu, înconjurată de hârtii şi ciocolată, în faţa unui laptop care nu vrea şi nu vrea să-mi scrie proiectul de admitere. Şi mă cheamă colţul celălalt, mă îmbie ca o sirenă… şi eu scriu şi scriu versuri şi eseuri, în speranţa că voi înmuia inima de silicon a laptopului…

Dar laptopul mă priveşte cu aceeaşi răceală precum m-ar privi cei ce l-au construit. Ce îi pasă lui de durerea mea? Ce-i pasă unei lumi întregi de soarta mea…

Dau un regat pentru o oră cu chitara-n braţe. O simt cum mă străpunge în ceafă cu privirea-i de lemn de cireş. Îi simt şi colţii. Ştiu că dacă voi ceda, un singur moment, mă voi pierde total. Mă va prinde în colţii ei şi nu voi mai putea evada din mirajul corzilor ei.

Proiectul de admitere. Ah, ce nefericire. De ce eu?! De ce azi?

Goliciune

Sunt goală. Pe dinăuntru. Ştiţi visele acelea în care visezi că mergi dezbrăcat prin oraş, şi toată lumea te priveşte? Eh, e chiar mai rău de atât…

Sunt goală. Şi nu am niciun sentiment cu care să mă acopăr.

Sunt goală. Şi mi-e frig în imperiul de gheaţă care este inima mea.

Sunt goală. Şi aş vrea să mă ţină cineva în braţe şi să îmi spună că port hainele împăratului.

Sunt goală. Şi mi-e frig. Şi mi-e dor de vara sufletului meu. Mi-e dor să mă mândresc cu 

acoperămintele inimii mele sau să mă plâng de zdrenţele cu care mă înfăşor. Sunt în totalitate goală.

Stau, goală, şi ruşinată, în faţa templului şi cerşesc îngăduinţă. O dramă care să îmi acopere măcar umerii, e tot ce îndrăznesc să cer. Nici nu mai visez la sentimente nobile, cu mătăsuri şi satin, am ajuns să înţeleg că nu le merit.

Dar dă-mi, o, Divine, dă-mi o şansă să muncesc pentru ultima zdreanţă cu care se acoperă până şi îngrijitorii de porci din fundul curţii. Dă-mi voie să iubesc, dă-mi voie să sufăr din cea mai nefericită iubire din istorie, dar nu mă lăsa să tremur, goală şi pierdută, şi ruşinată şi absurdă, în faţa templului Tău.

Eşti binele precum eşti răul meu, cea mai cumplită dintre ipoteze…

Dincolo de versurile geniale ale lui Păunescu, am descoperit o dilemă încă mai încurcată.

Sunt binele precum sunt răul meu.

Dă-mi voie, maestre, să te contrazic. Ipoteza mea e mai cumplită.

Sunt binele meu, pentru că altfel m-aş dezintegra. Existenţa mea este un bine pentru mine, cel puţin aşa vreau să cred în fiecare dimineaţă când mă întâlnesc în oglindă.

Sunt răul meu, îmi fac rău zi de zi, în special astăzi, dar şi ieri, şi… cel mai probabil şi mâine.

Unii sunt de părere că trăiesc echilibrul perfect. Yin şi Yang.

Bullshit.