Dintr-o oră de statistică..

Unii spun că totul are un început şi un sfârșit.
Tot ceea ce are un început are şi un sfârșit.

Eu nu îmi amintesc începutul. Nici sfârșitul nu mi-l amintesc...

Amintirile mele sunt ca o curbă gaussiană stearsă. Îmi amintesc ziua de ieri în măsura în care îmi amintesc ziua de mâine. Iar tot ce a fost până acum în viața mea ar putea să se reflecte în ce va fi de acum încolo.

Mediana mea este prezentul. Iar eroarea alfa mi-o stabilește societatea atunci când decide dacă sunt viabilă sau nu.

Aş putea să dau în acea așa-zisă metafizică făcută de cei care îşi închipuie că dă bine, şi să spun că Statisticianul este cel care calculează parametrii şi ne împarte în semnificativi şi nesemnificativi, după teoria lui Calvin.. în funcție de o analiză de varianţă....

Dar nu.

Statistica e facută de oameni. E prea imperfectă ca să putem presupune altceva...

Dincolo de intervalul de încredere sunt eu.

Eu, căutându-te pe tine.

Cuvinte rupte dintr-un suflet pierdut...

Când eram copii, ne scriam prin oracole fel de fel de poezioare... "Amintirea nu se scrie pe o foaie de hârtie, ci pe-o inimă curată ca să nu fie uitata..."...

Doar o digresiune din realitate..

Mă întreb unde o să ducă toate... oare o sa mă plictisesc într-o zi de scris eseuri in timpul cursurilor?

Din arhivă: O încercare de literatură...

Un soare cald şi plictisit marchează o zi de mai. Orașul s-a umflat ca o minge verde - a venit vara!
Clădirile sunt triste. Nu mi-au plăcut niciodată clădirile. Prefer afară.
În aer liber.
La soare, la umbra, în ploaie sau ninsoare, singură sau nu - eu caut mereu să ies.

Orașul îl cunosc, dar el nu mă cunoaște.

Pădurea are misterul ei - nimeni nu o cunoaște, dar simt că nici un secret al meu nu îi este străin.
Dar nu mă deranjează; între copaci şi cântecul pasărilor pot visa la libertate.

Dacă urc mai sus, pe stancă - de acolo pot vedea tot.
Mă simt atât de mică, munții sunt atât de mari - m-au înghițit.

Încrețire, sedimente - prostii!

Aici e al șaselea cer. Al nouălea este peste Himalaya.

Închid ochii, dar știu că pădurea are urechile ascuțite.
Gândurile mele sunt libere.. aleargă.. încurcându-se printre crengile copacilor.

Aici nimic nu e făcut. Totul există.

Vreau şi eu să exist.

Cândva, din spuma apelor, s-a născut Afrodita - Dragostea.
Din spuma verde a pădurii s-a născut Pacea.
Din crestele cenușii - Durerea.

Libertatea nu s-a născut.
Ea există sau nu există.

Nu știu. Nu sunt filosof. Sunt doar un om.

Sau poate e același lucru.

Din arhivă: Viaţa

Viața. Substantiv feminin în limba română şi în celelalte câteva limbi latine pe care le vorbesc. În engleză nu se știe. În germană este neutru.
Da.
Foarte sugestiv.
Viața este neutră.

Dar dacă spunem viața - s.f., înseamnă că putem spune o viață - două vieți.
De ce există pluralitatea vieții într-o cultură care nu are în dicționarul ei istoric reîncarnare?

Viața - s.f. O femeie. Urâtă? Frumoasă? Curvă, cum spun unii?
Biblia spune că viața i s-a dat întâi lui Adam, abia apoi Evei
Şi atunci de ce vorbim de viață la feminin??

Despre cărţi şi despre oameni (fără sfârşit)

Citesc câte o carte şi mă blochez în conținutul ei.
La fel cum mă uit în ochii oamenilor cu care mă întâlnesc în drumul meu cel lung, şi într-o zi mă blochez. Îmi rămâne acea privire în minte ca o amintire... nici plăcută, nici urâtă, doar o obsesie care nu mă lasă sa dorm. Nu mai știu sa știu de nimic altceva... nu mai cunosc decât acea privire în a cărei amintire mă pierd cu zâmbetul pe buze şi cu lacrimi în ochi.

Dar nu, lacrimi nu mai am. Suferința mea e uscată, fierbinte ca un deşert al iadului conștiinței, atât de fierbinte pe cât îmi este de rece sufletul.

Mă simt ca într-o joacă de-a împăratul muștelor.
E doar un joc, nimic mai mult.. m-am săturat sa îmi asum suferința altora. Deşertul meu e suficient de întins.

Iar tu, demon cu zâmbetul înghețat, dă-mi sufletul înapoi!!!

Carţile mă înghit, mă sufocă... la fel de fascinant poate....

Din arhivă: Un om intre oameni

Un om între oameni. Deși mă întreb de multe ori dacă cele 23 de perechi de cromozomi mă apropie cu ceva de cei din jurul meu.
Aștept, şi eu, ca şi O. Paler, pe un peron al unei gări. Dar eu nu aștept un tren spre nicăieri, pentru că eu nici măcar acolo nu merg.
Eu aștept. Un semn de la Divinitate? Un zâmbet de după un colţ? De multe ori cred că aștept să se prăbuşească totul peste mine.
Dar nu.
Nu știu ce aștept. Așa că mă prefac că nu aștept. Gara aceasta pustie este casa mea, iar oamenii trec pe lângă mine, lăsându-mă în pustiul gării mele. Câte unul mă îmbrânceşte în înghesuiala întunericului.
Uneori am impresia că m-am trezit. Că m-am urcat într-un tren care duce undeva. Dar mă înşel: trenul nu duce decât în aceeași gara unde mă întâlnesc inevitabil cu morfina mea - singurătatea.

Visez. Trăiesc în lumea onirică. În visul cui? Nu voi ști niciodată. Dar aş putea să îmi imaginez.

Nu.

Sunt personajul unei cărţi. O carte al cărei autor se joacă cu mine şi mă aruncă, mă smucește, mă pătrunde şi nu mă lasă să merg pe calea căutării libertăţii. M-a închis în lanțuri şi mă tine în cușca destinată căutării absolutului.

Eu nu trăiesc după legile lor, ci după ale mele.
Urăsc regulile nescrise. Dacă nu sunt scrise nicăieri, eu de unde să le știu? "Ei" mă judecă după reguli nescrise.

Mi-aş dori să fiu un kipunji. Cenușie, diformă, pe cale de dispariție.

Sunt doar un vampir în căutarea unui demon.
Rece. Sadică. Mereu pe fugă.
Nu.
Eu vreau să fiu un altfel de vampir.
Superbă. Demonică. Nemuritoare.
Dar Paradisul mi-e închis cu 7 chei ascunse în zeci de suflete.
Sunt un vampir care se hrănește cu suflete.

Viața este autorul cărţii mele.

Ce mi-aş dori.. să pot citi gânduri, să pot descifra priviri... să pot să înțeleg...

Refuz să fiu om.
Mă întreb dacă am de ales...
Refuz.
Să mă cobor la a fi om, să mă ridic la a fi înger sau demon.

Şi stau aici, în gara mea pustie şi aștept să aflu ce sunt.