Friendzone, the other side of the story

Lasă-mă în pace, îi spun, şi îi întorc spatele. Iar ea rămâne acolo, tăcută, zâmbind idiotic şi încurcat. O ignor, dar nu plec. Ea a venit, ea să plece. De ce trebuie să fie asta problema mea?!..

E o fată tânără, nu foarte frumoasă, dar are un oarecare vino-ncoa. Probabil datorită privirii de căţeluş pierdut care aşteaptă să îl salvezi.

Am vrut să fim prietene. Aura aceea de messed up m-a atras de la început. Am intrat în vorbă, am povestit... Îmi place la nebunie acel sentiment de început de prietenie. Ca şi cum ai găsit pe cineva cu care să faci exchange de soldăţei de plumb.

Şi râdem, glumim, povestim. This is nice, it’s funny, it’s cute.

Azi de ce nu te-ai aşezat lângă mine? Îmi bzzâie facebookul în telefon în timpul cursului. Vroiam să-mi fii aproape. Ar fi trebuit să ştiu de pe atunci că ceva nu este în regulă. Dar m-am gândit că este un simplu transfer din partea unei fete triste care evident are un tip de ataşament dependent.

Ah, psihologul naiv din mine!

Ţi-aş da un sărut, dar mi-e teamă... dacă primesc o palmă?

Cum ajung în situaţii din astea, Dumnezeule mare? Cum pot să privesc în ochii ei albaştri şi... aş fi vrut să fim just friends...

Şi culmea, tot mie mi se pare greu, şi tot eu mă consum şi sufăr din cauza asta. Dar cum să o fac să plângă? Cum să o las singură în lumea asta crudă cu încă o dezamăgire şi un motiv de a scrie poezii?

Nu vreau eu să fiu cea care îi aduce suferinţă unui copil care a trăit deja prea multe. Nu eu... nu eu... de ce eu?!

But I’ve been friendzoned before. Şi ştiu, că prietenia îţi aduce confirmări, nu contraargumente. Şi ştiu, că va fi mult mai greu mai târziu, că e egoist şi crud să o ţin lângă mine, şi că mai bine se va descurca în lumea mare, singură, decât lângă mine şi cu inima frântă...

Oh, fuck it. I wanna be just friends... just friends… just friends!!

Ok, spune ea, şi se apropie de mine. Am probabil o privire îngrozită, aşa că adaugă vreau să-ţi dau un hug, nu să te violez, nu sări aşa.

N-am sărit, dar fie, she has a fair point.

Dar nu. Mă dau un pas mai în spate. Lasă-mă în pace. Te rog. Şi îi întorc spatele. Iar ea rămâne acolo, tăcută, zâmbind idiotic şi încurcat. O ignor, dar nu plec. Ea a venit, ea să plece...

de pe la Dej

Ne-am plimbat iubirea pe străzile Dejului. Am strivit cu poftă zăpada umedă sub tălpi şi am spus adio, pentru câteva ore, asfaltului crud şi rece, pentru a simţi adevăratul gust al iernii într-o magherniţă cu miros de lemn vechi şi muzică de radio.

* * *

Iarna are gust de zahăr pudră. Incontestabil. Oricât ar fi vrut ei să mă păcălească, iarna nu are şi nu va avea vreodată gust de caramel. Gustul iernii nu l-am putut găsi în cocktailul lor ridicol  cu Santal, ci l-am găsit în sufletul lui.

* * *

De ce am mers la Dej? Asta… nu e o întrebare nouă, dar cel puţin are un răspuns. La Dej era zăpadă. Cu 10 centimetri mai mult decât în Cluj, ceea ce este demn de luat în serios, având în vedere că aici nu este zăpadă (că de ce-ar fi…? Bine că ninge în Iordania… #%&@/*).

* * *

Atunci când ninge se întâmplă lucruri bune. Aştept ninsoarea adevărată la Cluj poate cu aceeaşi nerăbdare cu care am aşteptat prima ninsoare. Mi-o aduc aminte, cum s-o uit? Am inspirat-o cu totul în piept şi am privit fulgii de nea căzând la lumina felinarelor, până când n-a mai rămas decât amintirea lor. Atât a fost prima ninsoare. Dar a fost J

* * *

Dejul ne-a primit cu căldură, de parcă ne aştepta de mult. Avea zăpadă, avea gheaţă, avea lumină şi întuneric, avea vin fiert şi covrigi calzi cu ciocolată. Părea că se dezmorţise puţin numai pentru noi. Oameni ieşiseră buimaci din case, căutându-şi locul pe trotuar… ce se întâmplă, e duminică?!

* * *

Ce mai pot adăuga? Este iarnă… iar iarna aduce mai multă căldură în sufletul meu decât vor putea aduce vreodată cei de la CET.