2012 sau despre absurd

Totul se înfiripă într-o lume magică, în care nimeni nu are niciun cuvânt de spus, sau vreo părere nespusă chiar. Absurdul e la el acasă, iar haosul, prieten bun, bate străzile nestingherit. Ce să-i faci?

Acum ştiu că lumea în care trăim a exterminat până şi ultima şansă de naivitate, până şi ultima flacără de copilărie. Poate ar trebui să mă resemnez, cum îmi spunea un amic. Dar nu. Eu refuz.

„Don’t grow up, it’s a trap”.

Tot ce pare simplu, e în fapt, complicat. Iar tot ceea ce aleg să complic, e mai mult decât simplu.

Dau vina pe 2012 aşa cum alţii dau vina pe Voltaj.

Dar 2012 ce vină are? El, asemeni lui Mephisto, este „Ein Teil der jener Kraft die stets das Bőse will und stets das Gute schafft”. Sau poate invers… uneori le confund.

Dar absurdul, să nu uit absurdul…

Absurdul prin care unii oameni scriu poezii, iar alţii le citesc.

Absurdul prin care unii oameni iubesc iar alţii nu sunt iubiţi.

Absurdul prin care unii oameni refuză să înţeleagă ceva iar alţii pur şi simplu nu înţeleg nimic.

Dar, din nou, toate astea sunt doar în capul meu. Sau?

Timpul trece, lumea merge mai departe. Are un curs al ei, un fir roşu indestructibil. Iar tocmai pentru că timpul trece, iar lumea merge mai departe, tot ceea ce ieri părea imposibil astăzi se întâmplă, iar tot ceea ce era previzibil –  nu mai este.

Cu ce rămânem? Cu glume, bancuri, gaguri, poezii. Iar ca şi Shakespeare-ul lui Sorescu, mergem să murim puţin. Poate mâine dimineaţă ne vom simţi mai bine.

Restul… de-ar fi tăcere..

Gestaltismul, bata-l vina.

Nu reuşesc să îl văd altfel. E ca un blestem gestaltist. Cel pe care până mai ieri îl priveam cu indiferenţă, astăzi îmi declanşează toţi hormonii din corp. Şi nu pot, pentru nimic în lume, să îl mai privesc  aşa cum îl priveam ieri.

Unii oameni nu înţeleg dragostea la prima vedere. Eu… e singura pe care am cunoscut-o vreodată.

Fără modestie afirm că am un talent înnăscut de a cunoaşte oamenii. Niciodată nu m-am înşelat în privinţa unei persoane şi poate tocmai de aceea îi expediez relativ uşor pe unii oameni din viaţa mea. No second chances. Adevărul este că majoritatea oamenilor îşi construiesc relaţii cu cei din jur pe baza primei impresii pe care şi-o fac. Atât doar că ei nu recunosc asta. Şi nici nu prea ştiu să îşi facă prime impresii.

Şi astfel se face că mai toate poveştile mele de dragoste încep cu o privire şi un zâmbet. După primul contact verbal, toate profeţiile mele se îndeplinesc. Intuiţia îmi şopteşte la ureche toate adevărurile şi toate nebuniile, iar eu le urmez orbeşte şi prosteşte. Şi tocmai de aceea nu mă înşel niciodată. Pe deasupra, cred cu tărie în faptul că, o relaţie odată definită şi stabilită cu o altă persoană, nimic nu o mai poate schimba. Omul este o fiinţă mult prea inflexibilă pentru astfel de excepţii.

Da, desigur, există şi aşa zise romantisme care se nasc între colegi sau prieteni… dar acestea nu se nasc peste noapte, ci evoluează dintr-o atracţie care existase dintotdeauna şi fie se transformă într-un fel de friends with benefits susţinut social, fie în ceea ce băieţii numesc friendzoning. Nu te poţi îndrăgosti de un prieten. Fie e genul tău de la început şi îţi place şi îl vrei, fie… nu. De aceea, singura dragoste veridică este cea la prima vedere.

Şi totuşi, astăzi stau rezemată de uşa autobuzului şi zâmbesc cu gândul la un băiat care până ieri îmi era indiferent. Mi-era amic. Şi-aşa a fost… de când ne cunoaştem. Astăzi de ce nu mai e la fel?

Îmi amintesc atât de clar ziua în care ne-am cunoscut, îmi amintesc relativ bine interacţiunile noastre de până acum. Şi niciodată nu l-am privit altfel, decât ca pe un prieten. Iar acum nu mi-l mai pot imagina ca prieten. N-are nici un sens.

Nu. N-are sens deloc.

3 am

Nu îmi găsesc cuvintele. Aş vrea să pot scrie fără să mă opresc, să scot din mine totul. Să exprim în vreun fel tot ceea ce simt iar apoi să dorm.

Dar nu pot. E aproape 3 dimineaţa şi nu pot nici să dorm, nici să scriu.

Şi nu îmi găsesc cuvintele.

Deşi nu e nimic complicat. E doar o dramă care a izvorât din dorinţa noastră de a fugi de orice dramă.

E, poate, mai mult decât simplu. Dar eu refuz să văd. Iar el refuză să audă. Şi, împreună, refuzăm să vorbim.

Ce spun? E complicat. E freaking complicated.

Iar eu nu ştiu să gestionez nimic dacă nu pot scrie. Sau dormi.

Şi… nu pot.