Ştefan Augustin Doinaş - Astăzi ne despărţim

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.

Stând la început de anotimp fermecat,

astăzi ne despărţim 

cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.

Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ...

Alături, umbra albastră 

pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,

eu voi fi pământul cu toate păcatele.

Păsări mari te vor căuta prin zări

ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.

Între noi, lumea va sta nemişcată

ca o pădure de sute de ani

plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape

şi că, seara, sufletul meu, 

ca ţărmul care se modelează din ape, 

ia forma uitată a trupului tău ...

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.

Stând la început de anotimp fermecat, 

astăzi ne despărţim 

cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,

eu voi fi soarele negru, pământul.

Nu peste mult are să bată vânt.

Nu peste mult are să bată vântul ...

Deja vu

Viaţa e o ironie necontenită.

2012. Eram noi doi. Noi doi şi Clujul. Iar el a rostit, cu emoţie în glas, cuvântul relaţie.

Panik mode activated. If error persists after 24 hrs, please reset.

Eu nu ştiu ce e aia o relaţie, mă gândeam. I cannot fucking handle this. N-am dormit juma’ de noapte.

Facepalm. De ce trebuie să conteze cum îi spunem? Suntem noi doi, aici, şi restul n-are voie să conteze. Sărim din avion, zburăm cât zburăm… şi-apoi când vom pica, vom rămâne cel puţin cu ceva amintiri frumoase…

Dar dacă el va vrea să ne oficializăm povestea? Am I his girlfriend now?!

Hiper-panik mode activated. Please continue to breath.

Nu contează. Ce va fi, va fi. Nu contează. Contez eu, contează el, contează noi. Iar restul să se ducă la mama lui Dschinghis Khan.

Calm mode restored. You can now continue to smile.

Pauză.

A trecut o săptămână de când el a dat pagina. Suntem acum pe pagina „indiferenţă.” Cu siguranţă am făcut o prostie. De asta nu intru în relaţii. I have no idea how to handle this shit. Am chiulit de la lecţia aceea de viaţă care te învaţă procedura standard într-o relaţie romantică. Ce, când, cum trebuie făcut… eu am mizat mereu pe intuiţie. Şi, ca de obicei, am dat-o în bară. Ce surpriză…

Asta e, asta a fost.

Initializing grief cycle. Denial. Anger. Depression. Bargaining. Changing hair color.

Gata. S-a terminat. Habar nu am de ce. Coşmarul unui perfecţionist: să greşeşti iremediabil, şi să nu ştii ce ai greşit.

O nouă zi din viaţă, învăţăm lucruri noi. Ca de exemplu faptul că nu există o limită superioară pentru nivelul de awkwardness pe care îl pot împărtăşi doi oameni.

Pop-up: Îmi pare rău, draga mea, va trebui să ne despărţim. Sunt prea tânăr pentru o relaţie serioasă...

Dafuq...?!

Indiferenţa sau 2012 aka 1408

2012 strikes again.

Poate e doar o ironie crudă.

Poate sunt doar o naivă incurabilă.

Indiferenţa e grea. Tudor Chirilă nu glumea. Ana, mi-eşti martoră.

Şi astfel m-am rătăcit undeva, în indiferenţa rece a unui copil care m-a cucerit fără să vrea şi poate chiar fără să înţeleagă.

Nimic nou, ar spune conştiinţa mea. Sau oricine altcineva care ar cunoaşte dramele romantice care m-au înconjurat o viaţă întreagă.

Dar nu.

E amar medicamentul ăsta. E grea indiferenţa. Şi oricât aş încerca să o reproduc, la sfârşitul zilei, eu sunt cea care plânge cu faţa ascunsă în pernă.

Dar ce pot face? Nimic. O fată cu părul ca spicul de grâu şi zâmbet de zână-floare a furat scânteia mea din ochii lui.

Ochiul cere lumină, prezenţă atât de nocivă… dar ce faci când lumina ta fuge cu altă lumină?

Nu e vina ei. Văd că îi pare rău. Văd că surprinde zâmbetul meu amar. Nu e vina ei.

Nu e nici vina lui. Deşi nu văd să îi pară rău. Sau poate mă  înşel... poate ea n-are nici o legatura...

Dau vina pe soartă. Pe Karma. Pe 2012.

Iar eu, singură din nou, încerc să mă ridic de jos, din praful în care m-am aruncat în seara asta, încercând să mă prefac că ştiu să zbor. Nu mai are sens să continui să dau din mâini. Rămâne doar să-mi iau jucăriile şi să plec.

A fost o săritură din avion. Am zburat împreună o vreme, dar rucsacul câştigător era la el. Indiferenţa la fel. Eu m-am lovit de pământ.

Nu are nicio coerenţă acest text. Dar, la ce?

2012. Mai pot adăuga ceva? Mulţumesc pentru zbor, a fost superb.

Gând

Sunt atât de disfuncţională, încât aş putea să mă descompun în mici fărâme de pietriş şi nici nu aş observa. Poate că m-am transformat deja şi nu îmi dau seama.

Ion Minulescu - Romanta meschina

Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie

Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înşelat!...

N-a fost decât un început de nebunie,

De care-ntâmplător ne-am vindecat!...

N-a fost decât un zbor de triolete

Pe care un poet le-a scris în vis,

În cinstea celei mai frumoase fete,

Şi-a-nnebunit de'ndată ce le-a scris!...

N-a fost decât ce nu se poate spune

Decât cu ochii-nchişi şi pe-nnoptat,

În ritmul unui început de rugăciune

Pentru iertarea primului păcat!...

N-a fost decât ce-a trebuit să fie,

Şi, dac-a fost cu-adevărat ceva,

N-a fost decât un strop de veşnicie

Desprins dintr-un meschin "et caetera!"...

Vara asta..

A apărut din senin şi mi s-a infilitrat în unghiile de la picioare. Nu există pentru asta nicio explicaţie ştiinţifică. Sau religioasă, sau de orice alt fel.

Nu se ştie când sau cum a început toată nebunia asta, şi mai ales când ne-am ales cu un haos controlat.

Asta este. E un haos controlat. Fără drame, fără surprize. Un sărut interminabil şi atât.

Mi s-a strecurat întâi în cap, apoi în inimă. Sau invers… depinde ce orientare dogmatică are terapeutul al cărei teorie o citezi. Important este că, într-un fel de-a dreptul enigmatic, mi-a ajuns tocmai în unghiile de la picioare.

Avem tot. Avem dramul de dramă al ego-ului şi pasiunea sensibilităţii. Calmul englezesc şi dominanţa sexy. Avem tot. Ne avem unul pe altul.

Şi totul se încadrează perfect normal în absurditatea minunatului 2012.