smile and wave....

Caut în continuare comparaţia potrivită..

Ca şi cum ai leşinat pe stradă, şi, încercând să te ridici, priveşti stupid în jur, în aşteptarea unei mâini salvatoare. Şi nu te ajută nimeni. Dar surprinzi voci care şoptesc „uite măi, nimeni n-o ajută…”

E ca şi cum ai mers cu mama la doctor, iar pe drum ai surprins o păpuşă într-o vitrină. Trecând pe lângă ea, ai încercat să o priveşti, să o absorbi, să nu pierzi o secundă din scurtul moment în care ai apucat să treci pe lângă acea păpuşă. Ai trecut pe lângă ea, şi poate că ai putea-o uita… dar (E mereu un „dar”). Iar seara o auzi pe mama spunându-i tatăui – „să vezi ce se mai uita la păpuşa aia, mai că îmi venea să intru să i-o iau…”

Sunt oamenii care au puterea să îţi ofere ajutor atunci când nu te poţi ajuta singur. Şi te privesc zâmbind stupid şi nici măcar nu te întreabă ce mai faci. Au întreaga putere în mâna lor. Dar nu vor ajuta. Nu îţi vor oferi nici un deget.

Şi atunci, de ce este atât de greşit să nu vreau să îmi doresc ajutorul celorlalţi? De ce este greşit să vreau să fac lucrurile singură, mai ales când toate experienţele vieţii m-au învăţat că un lucru făcut bine nu e făcut cu ajutorul altcuiva? Că sfaturile celorlalţi sunt mai periculoase decât neştiinţa mea? Ignoranţa mea e superioară oricărui deget pe care mi l-ar putea întinde cineva. Condiţional-optativ. Improbabil. Necunoscut.

Time out

Înconjurată de dramele emoţionale ale celorlalţi, tânjesc la un dram de fericire. Şi din când îl când îl primesc. Dar problema cu dramul de fericire este că nu este niciodată de ajuns. Aşa că nici nu mi-l amintesc, ci plâng în continuare pentru nefericirea mea cauzată tocmai de acel dram de fericire.

Pentru că, doamnelor şi domnilor, nefericirea nu este nimic altceva decât ceea ce spune şi cuvântul în sine – nefericire = lipsa fericirii. Şi totuşi, nu suntem nefericiţi pentru că nu suntem fericiţi, ci pentru că am fost cândva fericiţi.

Credem că fericirea ni se cuvine. Şi suntem frustraţi când nu ni se oferă pe tavă. Condamnăm zeii şi oamenii în aceeaşi propoziţie, ne condamnăm ocazional chiar şi pe noi. Pentru că ni se pare că nu merităm fericirea care ni se cuvine…

Cine sunt eu să vorbesc despre fericire? I am not cut out for bright-and-shiny... Sunt dark-and-twisted. Dar printr-o ironie a sorţii, constat că oamenii dark-and-twisted  au mai multe şanse la fericire. Pentru că nu o aşteaptă, pentru că nu consideră că li se cuvine.

Dramele emoţionale ale celorlalţi, cu asta începusem, nu? Mult zgomot pentru nimic. Nici nu ştiu de ce le spun drame emoţionale, când nu au deloc de-a face cu emoţii, sentimente sau alte asemenea. Sunt orgolii. Orgolii, capricii, fantezii. Atâta tot. Mult zgomot pentru nimic.

Luna mai

Mai e o lună răutăcioasă. Nu se potriveşte deloc expectanţelor mele idealiste.

S-a apropiat zâmbind, cu soare puternic şi căldură, dar fără arsuri de piele, dureri de cap sau alte semne care să anunţe vreun pericol.

Iar în felul ăsta, după ce ne-a asigurat tuturor confortul fizic şi psihic, profită de o clipă de neatenţie şi îşi trimite toţi norii la atac.

Cerul s-a înnegrit. Oamenii, în tricouri şi flip-flopşi privesc sideraţi spre cerul care se tot înnegreşte, tot mai mult şi mai mult, tot mai negru şi mai negru. Se opresc în stradă, oricum nu au unde fugi. Aşteaptă furtuna. Va fi ploaie, cu siguranţă. Va tuna şi fulgera.

Iar ei s-au oprit în stradă, privind cerul fără culoare, care se tot înnegreşte, tot mai mult, tot mai negru.

Parcă ar aştepta ceva. Nu ploaia, nu furtuna. Dar atunci?

Ce îi poate ţine pe oameni pironiţi în realitatea înnegurată a lunii mai? Ce lipseşte din decorul apocaliptic al lui 2012?

Nu ştiu.

Şi poate, n-am cum să-nţeleg.

E anul apocaliptic şi orice e posibil. Orice poveste absurdă prinde viaţă. Orice normalitate dispare de pe chipurile oamenilor care merg tot mai repede pe stradă.

Nu pot cere nimic mai mult de la luna mai.


Part 2

Mă depăşeşte şi mă enervează realitatea asta.

Nu e nimic complicat. E doar o simplă, banală, durere de viaţă.

Mă depăşeşte total. Luna mai e evil. Am rămas doar eu, eu cu durerea mea de viaţă şi cu o hemoragie internă pe care nu mai ştiu să o pun pe hârtie.


Mă relaxează versurile. Mă relaxează…
Mă enervează. Pentru că mi-a dat curajul să visez. Pentru că, acum, poezia îmi aminteşte de el în loc să îmi amintească de mine. Pentru că a venit şi a dispărut atât de aiurea în viaţa mea. Complet aiurea….


Şi scriu, tot scriu, până când luna mai se va termina, lăsându-mă în aceeaşi suferinţă fără sens în care m-a găsit. Voi scrie până mi se vor termina cuvintele. Până când vor cădea imperii. Până când nu voi mai avea luciditatea de a vedea dincolo de cuvintele cu care mă joc. Şi poate că voi mai scrie şi după. Cine poate şti…

Don’t fall in love. Fall of a bridge, it hurts less…

Nu ştiu să iubesc. Ştiu doar să visez. Nu ştiu să mă bucur de oameni, ci doar să le respir prezenţa. Nu ştiu nici măcar să scriu, ci doar să surprind impresii, precum Monet. Nu ştiu, în fond, nimic relevant.

Part 3

Luna mai vine cu surprize. Seamănă cu aprilie în foarte multe aspecte.

Parcă au luat-o razna cu toţii. Asta e senzaţia generalizată. Un oraş al nebunilor. Iar eu sunt singura lucidă în tot jocul ăsta… pe care încerc să îl joc şi să nu îl joc simultan.

În tot jocul ăsta, sensul s-a pierdut. Poate că acea parte din mine care se ocupă de latura mecanică a minţii mele, a decis să nu mai elibereze adeverinţă de sens. Nimic nu mai are voie să aibă sens, pentru că nimic nu e stabil şi etern. Nimeni şi nimic nu mai are sens. Sună într-adevăr, revigorant.

E o lume guvernată de non-sens. Absurdul e la ordinea zilei, la ordinea nopţii, la mână de blackjack a unui semizeu fatalist.

Mi-e dor de viaţă. Cu cât mă apropii mai mult de normalitate, cu atât mă îndepărteaz mai mult de viitor.

Pentru că în normalitate nu există viitor. Există doar acum. Acum fără consecinţe. Acum fără durere de viaţă; fără suferinţă, fără geniu. Fără artă.

Part 4

Oprind timpul în loc, observ cum, în ciuda convingerii mele, ceilalţi oameni de pe planeta asta nu suferă. Nu îi doare viaţa. Nu au nici cea mai vagă idee ce se petrece în sufletul meu. Nu au nici cea mai vagă idee că, zi de zi, ei trec pe lângă un bolnav căruia nimeni nu îi dă medicaţie sau măcar înţelegere.

Observ cum am fost astăzi atât de ridicolă şi de inutilă încercând doar să explic că exist. Că am drepturi. Am muncit pentru a exista şi am dreptul la viaţă.

Dar cine să-nţeleagă? Ei vorbesc despre mersul lucrurilor, despre istorie şi economie, în timp ce pieptul meu urcă şi coboară în ritmul secundelor mult prea lungi.

Ridicolă în apărarea dreptului meu de a exista. Lumea asta s-a întors pe dos. Anul apocaliptic e de vină. Iar consecinţele tot eu să le suport… parcă pe mine ar cădea Melancholia lui von Trier.

Rămân cu… cu prea puţine. Mai tot ce mi-este sacru piere, sacrilegiat. Toate speranţele mele primăvăratice se sting, una câte una, şi mă lasă tot mai rece şi mai cenuşie. Ca şi cum iarna nu a plecat de tot, ci rămâne în mine până la toamnă.

Muzica a fost profanată. Distrusă într-un mod barbar. Tot ce mai am este ocazionalul karaoke; trist, disperat, şters.

Iar serile de aprilie s-au ofilit definitiv. N-a mai rămas din ele decât un soi de puf de păpădie sterp. Şi câteva amintiri frumoase, ce-i drept.

Cât despre vise, cred că iarna le-a îngheţat pe toate. Criogenare îi spun oamenii de ştiinţă. Aştept zilele mai calde, poate vor ieşi la suprafaţă.

Lună mai, cât te-am aşteptat… de ce nu vii cu veşti mai bune?