Oameni...trenuri...

Destinul e o cale ferată. Unii oameni sunt trenuri, alţii sunt pasagerii care urcă în tren.

Unele trenuri deraiază. Nu le mai convine calea ferată. Nu ştiu că a fi tren nu e aşa uşor cum e a fi struţ. Nu ştiu că dacă deraiază, au şi ele de pierdut, şi oamenii.

Atunci când descoperă că sunt distruse, cu geamuri sparte şi roţi îndoite, că chiar şinele li s-au rupt, unele trenuri renunţă. Se resemnează. Rămân în câmp sau se înscriu într-un cimitir de fiare vechi. Se mint că şinele au fost doar o Fata Morgana a tinereţii lor.

Altele privesc spre calea ferată, şi înţeleg că, orice ar face, trenul nu există fără cale ferată. Şi se întorc.

Pentru că oamenii au nevoie de trenuri. Chiar dacă nu îşi dau seama.

Azi am văzut un tren decis să deraieze.

Nu!

Pentru că, oricât de greu ar fi drumul, oricât de obositor, oricât de nerecunoscători vor fi oamenii şi oricât de ignoranţi, fără ajutorul trenului, ei ar rămâne într-o gară, aşteptând în van pe cineva să îi ducă la următorul nivel al dezvoltării lor.