Toate trenurile duc la gară

Urăsc Clujul. Îl urăsc pentru că îmi aduce aminte de tine. Fiecare stradă pe care trec, zi de zi, am străbătut-o alături de tine. Urăsc Braşovul. Tu nu eşti în Braşov. Sunt doar eu şi munţii acoperiţi de zăpadă.

Cândva, intrarea trenului în gara posomorâtă de la marginea oraşului era un zâmbet. Era aroma de libertate. Era bucuria studenţiei. Acum, Clujul are gust amar. E trist. Mă întâmpină cu nori mohorâţi care ameninţă să plouă, dar nu trec la fapte, ca o adolescentă căreia îi e frică să plângă.

Braşovul m-a întâmpinat şi cu ploaie şi cu ninsoare. Cu zăpadă, ca pe vremuri. Dar fără să zâmbească. Iar eu am stat ore în şir, privind pe fereastră, aşteptând ca acel sentiment magic al zăpezii de decembrie să mă cuprindă.

Dar zăpada nu e magică decât în Cluj. Doar aici zăpada zâmbeşte. Cineva spunea că zăpada ucide. Da, te ucide în aşa fel, încât să îţi spui că într-adevăr, azi a fost o zi bună pentru a muri.

Şi ştiu că, într-o zi, intrarea în gara de Cluj va avea gust dulce. De fructe. Iar munţii din Braşov mă vor primi cu căldură. Iar tu… tu vei face România mai frumoasă.

Gânduri de noiembrie

Momentele importante se uită. Momentele semnificative, care ar putea să îţi schimbe viaţa. Cum ar fi un zâmbet, o plimbare; cum ar fi ninsoarea de noiembrie sau un „La mulţi ani” pe care greu îl mai poţi uita.

Dar totuşi, momentele acelea în care timpul s-a oprit, ele se uită. Şi de multe ori ţinem minte numai lucrurile pe care le avem de reproşat. Se naşte ură, se cultivă indiferenţă, iar amintirea vremurilor frumoase moare.

Suspiciunea ia locul încrederii, iar apatia înlocuieşte zâmbetul. Fără păreri de rău, căile se despart, fără vreo glorie sau speranţă. Iar oamenii, care la început privesc derutaţi, cu timpul, încep să uite că a existat vreodată ceva ce s-ar fi putut numi în vreun fel.

Dar noi, noi oare chiar am uitat totul? Cu fiecare zi, cu fiecare zâmbet, ne amintim că trecutul nu a fost numai fum şi cenuşă. Trecutul a fost şi ninsoare, a fost şi ciocolată caldă. Şi chiar dacă trecutul nu mai există, eu cred că merită măcar să îngropăm securea războiului.

Despre...

Timp. O noţiune. Un pseudoconcept bazat pe experienţa altora, la fel ca majoritatea cuvintelor pe care le folosim fără să ştim de unde vin. Încercând să le definească, filosofii au scris cărţi, iar oamenii de ştiinţă au pierdut nopţi în şir… fără să le treacă prin minte că toate aceste concepte sunt fictive. Nu există timp. Nu a existat niciodată. Dar este mai simplu pentru mintea umană să se mai complice cu încă un sistem de măsurare care îi lasă fără suflare. “Nu am timp”… Cât de absurd poate să sune… e imposibil să nu observi.

Spaţiu. Infinit. Departe, aproape. Toate pier atunci când realizezi că spaţiul, poate la fel ca şi timpul, sunt noţiuni de care nu avem nevoie.

Corpurile noastre se scaldă în ciocolată. Alături de tot restul elementelor fizice din jur. Asemeni pământului vrăjit din Avatar, suntem cu toţii conectaţi, e imposibil să separi iepurele din pădure de gheţarul X de la Polul Sud. Şi totuşi, ceea ce contează cu adevărat nu e nici pe departe ceea ce vedem cu ajutorul conurilor şi bastonaşelor. Este ceea ce vezi atunci când moare tot. Atunci când pierzi tot. Când ochii nu mai văd iar urechile nu mai aud. Când eşti adâncit într-o transă care îţi dezvăluie o lume în care ai crezut, poate chiar ai simţit-o… dar nu ai ştiut nicicând că e adevărată.

Tot ce este adevărat nu ţine de raţional. Adevărul se găseşte în ceea ce simţi. De la cele mai banale evenimente, cum este foamea sau pofta de lapte, până la iubire şi libertate.

Dar timpul meu s-a oprit. Spaţiul s-a evaporat. Iar acum înţeleg că au fost doar nişte linii ajutătoare, ca cele din caietele de scriere din clasa I. S-au poate mai mult m-au încurcat. Nu ştiu. Nu mai contează. E mult prea complicat să îmi pierd vremea definind termeni care nu îşi au nici un sens.

Un prieten imaginar :)

A terrible headache si un gând care nu se mai termină. Un gând către doi ochi căprui şi un zâmbet trist, nihilist.

Mă priveşte. Spune o prostie. E ridicol şi o ştim amândoi. Dar nu contează. Tot ce contează e momentul. Rădem amândoi, povestind de călătorii în timp şi asalturile veveriţelor extraterestre, care preiau hotelul, venind prin poarta de la staţia 2 din main dining room.

Nimic din ce văd în jur nu există. Realitatea există doar pentru că eu cred în ea. Zeii au murit atunci când oamenii au încetat să mai creadă în ei. Tot ce e în jur există doar cu permisiunea mea. Într-un fel foarte ciudat, locul ăsta mi-a amintit de toate astea. Sau poate doar copilul ăsta cu ochi căprui.

Unora dintre oamenii pe care îi întâlnesc în drum le spun că sunt nebuni. Şi mă privesc ciudat. El a spus mulţumesc. Unora le spun că sunt ciudaţi. Şi se simt jigniţi. El a spus – ştiu să aleg între bullshit şi adevăr. Asta e tot.

Chiar şi el există doar pentru că eu l-am creat. În fond, nici nu ar avea cum să existe prin mintea altcuiva. Cine şi-ar putea imagina aşa ceva? Un hottie cu minte de filosof, un ciudat căruia nu îi pasă de aparenţe, un copil care totuşi nu mai e copil.

Sau poate că nici eu nu mai sunt un copil.

Oare cum sunt eu prin ochii mei?

Râde ca un copil, dar vorbeşte ca un om care înţelege că realitatea e o iluzie atât de stupidă, încât cel mai bun lucru pe care îl poţi face e să te refugiezi într-o altă iluzie… o altă realitate.

Trăieşte momentul. Clipa. Cine eşti tu? Ce este sinele tău?

Dar tu, … tu cine eşti?

I believe I can fly... sau - oare chiar am crezut ca ma vindec de bloguri? :))

Există o mie de lucruri în lume pentru care merită să trăieşti. Există un milion de lucruri pe care merită să le cunoşti şi un miliard de lucruri pe care merită să le priveşti. Dar cum rămâne cu oamenii?

Există mulţi oameni pe care merită să îi priveşti. Există câţiva oameni pe care merită să îi cunoşti. Dar nu – nu cred – nu mai vreau să cred că există cineva pentru care merită să trăieşti.

Nu spun că nu mai cred în dragoste. Cred, la fel cum am crezut mereu. Atât doar că încep să mă îndoiesc că acesta este cu adevărat sensul vieţii mele. Pentru că sunt mereu lipsită de sens. Şi nu se poate spune că nu am urmărit toate provocările.

Nu. Mi-a ajuns cu provocările. Dragostea e simplă. Iar sensul vieţii mele este undeva mai încolo. Îl văd… îl simt… îl ştiu :)

Există tot ceea ce vreau eu să existe. Cred în existenţă şi non-existenţă. Şi dacă vreau, voi crede în libertate. Iar dacă vreau, voi crede chiar şi în fericire. Cine mă poate opri să cred?

Sunt eu. Aici. Acum. Şi vreau să cred. Nu ştiu încă în ce… aş putea crede în orice… dar cineva m-a învăţat că e bine să iau lucrurile pas cu pas, de la general la specific… până când, într-o zi, voi şti în ce să cred.

Drama Queen

Am dispărut. Ei m-au căutat. Dar nu m-au găsit.

Nu m-am întors. Ei s-au speriat. Şi m-au căutat. Mi-au dus dorul. Dar nu m-au găsit.

Nu se ştia unde sunt. Nu m-am întors. Ei şi-au făcut griji. S-au speriat. Nimeni nu ştia nimic. Ei m-au căutat. Au întrebat pe toată lumea. Mi-au dus dorul. Au sperat şi s-au rugat. Dar nu m-au găsit.

Oare unde sunt? Cu cine? Cu cine aş vrea să fiu?

Şi de ce nu m-am întors? De ce nu îmi pasă că ei îmi duc dorul? Unde m-ar putea ei găsi şi de ce nu sunt acolo unde ar putea ei să mă găsească?

Dar de ce am plecat? De ce nu ştiu că ei îşi fac griji?

Pentru că am plecat pe vârf de munte. Singură. Şi nu mă pot întoarce. Pentru că, întorcându-mă la ei, el va fi acolo. Şi mă voi lovi din nou de privirea lui.

Am plecat pentru că m-am speriat. Am plecat pentru că sunt un copil. Un copil singur. Un copil singur şi speriat de bombe.

Era o zi de primăvară. Superbă, soare puternic, cer albastru, miros de ghiocei şi mărţişoare.

Era şi el acolo, în primăvară. Un mărţişor aparte. Cu ochi negri şi gene lungi, mă privea. Zâmbind, a întins mâna spre soare şi a i-a absorbit căldura. Şi-a îndreptat ochii spre cer şi a omorât albastrul. Nu ştiu. Nu i-am mai căutat privirea. El a înghiţit primăvara. Şi m-a lăsat singură.

Aşa că am fugit. Şi acum stau pe vârf de munte şi mă întreb dacă ar trebui sau nu să urlu la lună. Nici nu mai înţeleg de ce m-am speriat, de ce am fugit… dar oarecum ştiu că nu mă pot nici întoarce.

Era ceva… ceva special în privirea lui. Poate cerul sau poate soarele şi cerul la un loc. Era primăvară-n ochii lui şi asta m-a speriat. A plecat iarna şi pentru prima oară nu duc dorul zăpezii şi al frigului.

E primăvară-n ochii lui şi de asta stau acum în vârf de munte fără să mai ştiu cum şi când am ajuns aici. Şi ei îşi fac griji…şi el e acolo, şi ei mă caută… şi eu sunt aici, şi ei nu mă găsesc… dar eu mă voi întoarce.

Erinnerung

Mă întreb uneori ce se întâmplă cu trecutul? Era o vreme in care îl uram... vroiam sa îl distrug... era plin de regrete şi durere. A fost şi o vreme în care mă hotărâsem să păstrez tot - toate promisiunile, toate greşelile, toate zâmbetele. Astăzi mă uit în oglindă şi văd că am uitat tot. Neştiind cum să fac faţă trecutului, l-am acoperit cu indiferenţă.



Toate relele sunt sub un cearşaf de mătase neagră. Dar, ca şi grilele din sesiune, fiecare amintire rea a luat cu sine una bună. Şi, dând în bibliotecă peste o foaie uitată de vreme, mă mir cât de înţeleaptă eram acum câţiva ani, şi câte am uitat.

Avea dreptate. Copiii cu ochi negri au întotdeauna dreptate. Este la fel de adevărat precum poveştile ochilor verzi care nu trebuie crezute în nici un chip. Sunt perfectă. M-am născut perfectă, iar singurele defecte pe care le am, mi-au fost date pe Pământ. Viaţa este frumoasă (!), iar toate grijile mele sunt rezultatul a nimic.

Aş putea fi un bebeluş care învaţă din nou să vorbească; aş putea fi fluentă în chineză… aş putea să învăţ din nou să merg şi să îmi aleg o nouă cale. Cine m-ar judeca? Cine m-ar putea opri? Cine ar avea vreun drept să o facă?

Era o vreme în care nu îmi păsa de reguli. O vreme în care trăiam după propriile mele reguli. Sociale, morale… Era o vreme în care nu îmi păsa că sunt altfel, ci mă bucuram de nebunia mea zi de zi. Era o vreme în care nu ştiam cine sunt, dar simţeam – mă simţeam pe mine; mă cunoşteam.

Dar toate astea nu au pierit, aşa cum credeam. Sunt chiar acolo, în camera părăsită, sub cearşaful de mătase neagră, acoperit cu pulberea vremii. Şi nu am pierdut nici cheia, cum credeam, ci am ascuns-o bine – de mine.

E timpul să intru din nou în acea cameră. E timpul să îmi amintesc.

Adevăruri personale

Este ea. Cu ochii verzi, ca-ntotdeauna. Cu pasul sigur, ca-ntotdeauna. Cu replici acide, ca-ntotdeauna.

Dar ceva parcă e altfel. Zăpada a prins viaţă. Ochii cei verzi strălucesc. Paşii ei duc în altă direcţie. Iar zâmbetul ei, chiar şi atunci când vorbele ei par de foc, ar putea îmblânzi un înger.

Când s-au întâmplat toate astea? Când a început Crăiasa Zăpezii să spună că viaţa e frumoasă? Când a început Raţiunea să vorbească despre dragoste? Când s-a întâmplat ca ea, mefistofelica ea, să declare că cel mai extraordinar moment din viaţa ei a fost acela, când în mijlocul nopţii şi-a aruncat mantia în zăpada murdară de pe marginea trotuarului şi, călcând pe rochie, a alergat în întuneric, renunţând la orice urmă de logică, raţiune, discernământ… pentru a petrece câteva ore chinuite de vocea lui şi vorbele lui de foc şi gheaţă, menite să o ucidă lent…?

Uitaţi-vă la ea! Sub fulgii de gheaţă, ea nu mai este la fel. Ceva s-a schimbat. Nu doar ceva, ci totul.

El este demonic, dincolo de orice îndoială. O priveşte cu teamă, dar nu o lasă să vadă teama din ochii lui. Nu ştie că ea vede. Nu ştie că ea nu vrea să vadă. El are raţiunea de partea lui. El îi ţine sufletul în palmă şi îi zâmbeşte angelic, în timp ce îi arată că ea, stând în faţa lui, nu are nici o putere. Ea îl priveşte cu coada ochiului şi îşi strânge şi mai puternic genunchii la piept. El continuă să vorbească, ea continuă să asculte. Vorbele lui sunt ca săgeţile Na'vi, dar ea continuă să îl asculte. E otravă în cuvintele lui, dar ea îl ascultă…

El îi vorbeşte. Se teme atât de mult de ea… o priveşte speriat. Ea îl priveşte timid, nu prea ştie cum şi de ce se află aici. El nici atât, dar nu poate decât să fie fericit. Fericit… dar îi este frică. Ar spune ceva drăguţ, dar ea stă atât de dreaptă în faţa lui şi mai că îl priveşte deja ironic. Ar face o glumă, dar nu e cazul. Raţiune, logică… nimic… toate s-au pierdut, ea e aici. De ce? O priveşte în ochi. Ea e puternică. Are atâtea arme de partea ei. El începe şi vorbeşte, ea zâmbeşte sarcastic şi îl ascultă. El continuă, i se pare că nu are nici un sens ce spune, dar nu se poate opri. Ea ascultă, zâmbeşte când ironic, când amar, sau poate plictisit. Ar vrea să o privească în ochi, să înţeleagă… să ştie la ce se gândeşte ea… să ştie ce să facă. Dar de fiecare dată când el se opreşte din vorbit, ea îl priveşte şi aşteaptă. Nu ştie cum să se oprească, deşi parcă nu spune tocmai ce vrea. Ea nu spune nimic, doar ascultă… iar asta îl frustrează. O atacă. Ea primeşte lovitura cu aceeaşi privire îndrăzneaţă. El e la capătul puterilor, dar ea încă ascultă şi parcă aşteaptă. I-ar spune că l-a surprins, că i-a făcut ziua perfectă, că nu ştie nici el de ce, dar e fericit. Dar ea îl priveşte cu un zâmbet rece…

El îi spune că înţelege. Ştia că ea va veni. Totul e simplu, doar ea nu înţelege. O priveşte cu forţă, dominant, demonic, superb… şi îi arată că totul e greşit. Ea îl priveşte speriată, zâmbeşte amar, trist, disperat. Doare ceea ce îi spune el... cuvintele sunt ţintite direct spre sufletul ei fragil. Îl priveşte cu teamă şi ar spune şi ea ceva, dar el este mereu cu un pas înainte. Orice ar spune ea, el ar respinge. El are dreptate. Ea este mică… oare ce caută acolo? E vulnerabilă, iar el o loveşte fără milă. Ea îl priveşte trist, zâmbeşte cu disperare… Ar vrea să îl privească în ochi, să vadă dacă ştie cât o doare. Ar vrea să vadă dincolo de ceaţa ochilor lui negri, să înţeleagă, să ştie de ce e acolo…

Ea spune ceva, dar el nici nu îşi mai aminteşte de ce. O ascultă, dar parcă vocea ei este mai plăcută decât cântecul stelelor. Apoi îi răspunde. Ea zâmbeşte şi întoarce privirea. El continuă, argumentează…

El pleacă. O priveşte trist, speriat… oare ce ar trebui să facă acum? Sub masca de indiferenţă se ascunde un început de panică, dar ea, ea îl priveşte rece, plictisită, dezamăgită….

Ea pleacă. Îl priveşte cu coada ochiului, dar el este rece, sobru, indiferent. Îşi pleacă capul şi se îndepărtează. Mai merge un pic şi priveşte încă o dată în urmă, dar el a dispărut deja după un colţ de stradă.

Este el. Cu ochii negri, ca-ntotdeauna. Cu zâmbetul pe chip, ca-ntotdeauna. Atotştiutor, ca-ntotdeauna.

Sau?

esenţe

Tot ce ne poate oferi raţiunea zace între limite. O parte din ce îţi oferă iraţionalitatea este nemărginirea. În ochii lui era absolutul, în ideile unei cărţi nu poţi găsi decât sfârşituri. Gândurile mele sunt sub legea lui Cronos, dar în braţele lui era eternitatea. În raţiune am găsit melancolie, în inima mea am găsit sâmburele fericirii.

Nimic nu întrece nebunia. Nimic nu întrece sentimentul de sfidare a raţiunii, de a te trezi în mijlocul nopţii ca să ieşi afară şi să te trânteşti în zăpadă! Şi ce dacă oamenii vor spune că eşti nebun sau ciudat? Le voi mulţumi şi le voi spune că sunt nişte proşti, ei nu ştiu cât de frumos e să fii nebun. Le voi spune că s-au închis între pereţi albi şi goi şi că au uitat sensul artei rupestre. Le voi urla in faţă că se închid între blocuri gri şi zbârnâit de telefoane şi au uitat să cânte. Le voi şopti cu tristeţe că se aşează zi de zi în faţa televizoarelor, plângând de dragul lui Salman Khan sau suferind alături de Jose Armando, dar au uitat să le zâmbească celor din jur şi să iubească paşii de pe hol. Şi dacă încă mă vor asculta, le voi mai spune că nu vor înţelege niciodată apusul de soare sau lumina din ochii mei citind cărţi de chimie.

Dar nu. Nu sunt un misionar. Ei mă vor asculta cu pasiune şi îmi vor da dreptate. Vor plânge când vor auzi că s-au închis în peştera lui Platon şi vor înţelege că există fericire. Iar apoi vor merge acasă şi vor uita tot.

Luna în cascade

“Erai rece, erai singură, erai fericită… Aveai acel aer de superioritate care m-a făcut să ştiu că tu nu faci parte din lumea noastră.” Descrierea asta mi-a făcut-o o fostă colegă de liceu. Singura pe care o credeam oarecum capabilă să mă înţeleagă. Mi-a spus asta în prima zi a acestui an. Şi am fost dezamăgită.

Eram mereu îndrăgostită. Mereu fără scăpare, mereu de cine nu trebuie, mereu de demonul întunecat pe care nu îl meritam, de care nu ştiam dacă să fug sau să mă apropii, sau de câte un îngeraş de băiat care îmi fura privirea pentru câteva săptămâni...

Eram singură, dar simţeam că depind de oameni. Nu vroiam să fiu în vreun grup – ştiam că pot mai mult, ştiam că nu mă potrivesc acolo. Dar sufeream, sufeream enorm – şi nimeni nu a văzut asta – pentru ei eram un copil normal, poate puţin ridicol. Pentru ea eram un copil singur, rece, fericit în singurătatea şi raţionalitatea sa.

„Eşti singura persoană pe care o cunosc care are discernământ. Dar tu – tu eşti prea raţională, tu nu ai emoţii.” Pe asta mi-a spus-o un coleg de facultate. Singurul pe care îl cred capabil să mă înţeleagă, şi, în plus, singurul căruia i-am dat voie. Şi am fost din nou dezamăgită.

Pentru că sunt în continuare un copil singur, şi nefericit. Şi toate emoţiile mele sunt ca un vârtej, şi tot încerc să le opresc… dar nu reuşesc. Iar singura salvare...nu am exagerat niciodată în raţionalizare – eu, veşnica visătoare şi idealistă...sau?

Apoi mi-am dat seama că nu e prima oară când aud asta. Şi dezamăgirea s-a preschimbat în şoc. Sunt anorexică emoţional? Sau.. de fapt în orice aspect al personalităţii mele? Merg cu atâta sârguinţă spre perfecţionism şi îmi controlez cu atâta stricteţe exprimarea afectivă încât am devenit la fel ca un schelet care ţine dietă? Yep, se pare că da…

Dar nu a trecut prea multă vreme şi am primit un mic ajutor în această problemă a mea. Şi am hotărât că nu îmi voi mai ţine în lanţ emoţiile. M-am temut să nu mă lovesc de un zid, cum am păţit de alte atâtea ori. Dacă e adevărat şi m-am închis într-un castel de cleştar, aşa cum spun ei… atunci oare mai pot ieşi la fel cum am intrat?

De ce scriu toate astea? Pentru că acum, aşa cum mă vedeţi… rece, singură, raţională, veselă, dispreţuitoare, superioară… sau cum vreţi voi… mă scald într-un ocean de emoţii. Discernământul s-a transformat într-un ac pe care poate că într-un car cu fân perfecţionismul meu l-ar fi găsit, dar aici, ar trebui să găsesc un peştişor care înoată ca bezmetic în toate direcţiile, şi… şi parcă nici nu vreau. Stima mea de sine se scufundă încet, încet spre fundul oceanului, echilibrul meu fizic, emoţional şi cognitiv s-a făcut praf şi pulbere, iar sensul întregii mele vieţi s-a direcţionat ireversibil şi parcă evident spre un copil cu ochi calzi şi trişti.

And now what? Care e titlul următorului capitol? Ce spune recenzia? Unde îmi sunt criticii? Unde sunt eu...