Erinnerung

Mă întreb uneori ce se întâmplă cu trecutul? Era o vreme in care îl uram... vroiam sa îl distrug... era plin de regrete şi durere. A fost şi o vreme în care mă hotărâsem să păstrez tot - toate promisiunile, toate greşelile, toate zâmbetele. Astăzi mă uit în oglindă şi văd că am uitat tot. Neştiind cum să fac faţă trecutului, l-am acoperit cu indiferenţă.



Toate relele sunt sub un cearşaf de mătase neagră. Dar, ca şi grilele din sesiune, fiecare amintire rea a luat cu sine una bună. Şi, dând în bibliotecă peste o foaie uitată de vreme, mă mir cât de înţeleaptă eram acum câţiva ani, şi câte am uitat.

Avea dreptate. Copiii cu ochi negri au întotdeauna dreptate. Este la fel de adevărat precum poveştile ochilor verzi care nu trebuie crezute în nici un chip. Sunt perfectă. M-am născut perfectă, iar singurele defecte pe care le am, mi-au fost date pe Pământ. Viaţa este frumoasă (!), iar toate grijile mele sunt rezultatul a nimic.

Aş putea fi un bebeluş care învaţă din nou să vorbească; aş putea fi fluentă în chineză… aş putea să învăţ din nou să merg şi să îmi aleg o nouă cale. Cine m-ar judeca? Cine m-ar putea opri? Cine ar avea vreun drept să o facă?

Era o vreme în care nu îmi păsa de reguli. O vreme în care trăiam după propriile mele reguli. Sociale, morale… Era o vreme în care nu îmi păsa că sunt altfel, ci mă bucuram de nebunia mea zi de zi. Era o vreme în care nu ştiam cine sunt, dar simţeam – mă simţeam pe mine; mă cunoşteam.

Dar toate astea nu au pierit, aşa cum credeam. Sunt chiar acolo, în camera părăsită, sub cearşaful de mătase neagră, acoperit cu pulberea vremii. Şi nu am pierdut nici cheia, cum credeam, ci am ascuns-o bine – de mine.

E timpul să intru din nou în acea cameră. E timpul să îmi amintesc.