Nu ştiu când şi cum, dar m-am trezit cu tine într-un
colţ al minţii mele şi n-a mai fost chip să te scot de acolo.
Ca un virus, te-ai luptat cu toţi anticorpii raţiunii,
iar eu în ignoranţa mea te-am lăsat, că.. de, oare ce se poate întâmpla?
Acum însă, ca orice virus care se respectă, ai început
să îţi extinzi teritoriul. Şi, după ce ai testat cum se cuvine împrejurimile,
te-ai gândit că cel mai comod, cald şi sigur ţi-ar sta în valva mitrală.
Te-ai descurcat ca un maestru. Mi-ai distras atenţia
cu un sărut şi nu am observat nimic. Aşa ca am râs în continuare la glumele
tale, m-am minunat de ochii tăi aventurini cu naivitatea unui copil, m-am jucat în părul tău buclat şi des... şi n-am bănuit nimic.
M-am crezut de-a dreptul nemuritoare până când, într-o
zi de marţi, am simţit o durere crâncenă în piept. M-am prezentat cu teamă la
medicul cardiolog, dar acesta a clătinat deznădăjduit din cap. Mi-a spus că el
nu se ocupă cu probleme de inimă.
Păi cine, domn'le, să se ocupe de problemele la inimă
atunci, dacă nu cardiologul? Am cerut să vorbesc cu managerul spitalului, dar
au chemat gardienii şi m-au dat afară.
Şi acum stau cu tine în inimă şi în minte, şi nu mă
pot opera de tine. Frumos aşa?
