Deja vu

Retrăim aceleaşi poveşti la nesfârşit. Cunoaştem aceeaşi oameni, cu aceleaşi poveşti, cu aceleaşi probleme, cu aceiaşi ochi negri de copil. Facem aceleaşi greşeli la nesfârşit, ne desenăm tabloul karmic cu aceleaşi culori, una peste alta, până pricepem. Dar până atunci suferim cu aceleaşi lacrimi, şi cu aceleaşi întrebări de ce, de ce eu, de ce?. Iar când pricepem, pentru un moment mult prea efemer, ne trântim cu lobul prefrontal de pereţii metaforici ai matricei în care ne cuibărim până uităm. Dacă uităm. Omul e născut din suferinţă şi în suferinţă va pieri. Asta cu ţărâna e doar o metaforă slabă.

Uneori e bine. Coboară ceaţa şi îmi amintesc că da, soarele este tot acolo chiar şi când e furtună. Doar că nu îl vedem. Iar asta ne face să credem că nu mai este. Ca nişte bebeluşi care nu au depăşit încă anxietatea de separare.

Noi ca specie, dacă te gândeşti puţin, suntem încă în stadiul de bebeluşi. Coloana nu ne susţine foarte bine şi plângem pentru orice neajuns. Aruncăm cu jucăriile pe jos şi aşteptăm ca alţii să ne schimbe scutecele. Ah, şi ne credem stăpânii casei, prezenţa superioară care trebuie cu necesitate să primească întreaga atenţie şi căreia tot restul fiinţei şi nefiinţei trebuie să se supună.

Fructul nu a fost oprit de divinitate. Asta e doar o poveste care ne face pe noi, bebeluşiile noastre, să arătăm ceva mai bine. El a fost oprit tot de oameni. Au luat decizia de a interzice mărul pentru a demonstra că şi ei pot face reguli. Şi asta le-a fost păcatul şi asta le-a fost căderea.

Iar de atunci tot cădem. Ni se pare că ne ridicăm, doar pentru că ne tot îndepărtăm de pământ. Dar căderea nu se măsoară în centimetri, ci în transpiraţie, lacrimi, migrene şi scrâşnete din dinţi.

Nimic nou. O durere de cap şi una de inimă. Nu de la cafea, că nu beau. Poate de la statul în faţa calculatorului, la job, acasă, în vis. Poate de la lipsa zăpezii, vitală în perioada asta. Poate de la fierul care îmi curge încins prin vene.

Aceeaşi poveste, la nesfârşit. Fier în locul plumbui şi Inka pe post de cafea. Un laptop de 9 inch în locul agendei cu pagini rupte şi îndoite de vreme. Aceiaşi oameni, aceleaşi clipe, aceleaşi gânduri.

Despre drama si poate absurd, din nou.

Degeaba. Oamenii ca mine au nevoie de dramă. Nu putem trăi nici cu ea, nici fără ea, dar parcă tot mai bine cu ea.

Drama se naşte din cenuşa absurdului şi se hrăneşte din măruntaiele lui. Se dărâmă apoi de povara lucidităţii înapoi în abisul absurdului şi arde până nu mai rămâne din ea decât amintirea. Şi apoi de la capăt.

Oamenii sunt de neînţeles. Trăim în ultimul hal şi facem cele mai oribile lucruri doar ca să ne putem plânge de greutăţile vieţii şi de nedreptatea sorţii. Ne hrănim cu plastic şi ne turtim vertebrele în faţa ecranelor pline de cifre doar pentru a putea mai târziu da vina pe sistemul medical şi pe Băsescu, pe care helloo, tot noi l-am votat. Ne îndepărtăm de oamenii dragi pentru a da vina pe bani şi ne apropiem de oameni nepotriviţi pentru a decide că oamenii sunt răi şi a ne justifica astfel propria răutate.

Şi atunci de ce să mi se mai pare ciudată nevoia mea de dramă?

Las’ că-i bună. Are gust de Schweppes după o Milka.

Restul e tăcere. Aşa ar fi frumos. Dar nu e. Viaţa continuă, iar dacă cauţi un happy end, trebuie să ai grijă unde opreşti povestea, zicea Orson Welles. Oamenii vor să aibă un happy end în prezent, ceea ce nici măcar prietenul meu, absurdul, nu poate concepe. E deja de domeniul paradoxului.

Şi atât. Aşteptăm să ne renaştem din cenuşă.