Nimic de pierdut...

Mi-aş dori să ştiu din nou îmbrăţişa inconştienţa. Să cred că nu am nimic de pierdut. În fond, nici nu am ce pierde, toate sunt bunuri lumeşti. Unii oameni se pierd în propriile proprietăţi, îşi muncesc viaţa şi îşi vând sufletele pentru o proprietate care, nu mă poate nimeni contrazice, nu îi va urma pe cealaltă lume.

Dar deviez. Spuneam că nu am ce pierde.

Prima dragoste a unui adolescent. Este ceva magic. Se aruncă cu capul înainte într-o poveste pe care nu o poate intui, al cărei sfârşit nu îl concepe, Nu ştie, nu crede că ar putea pierde ceva. Şi dă tot. Fără reţineri. Fără teamă. Lipsa de experienţă îi dă voie să fie surprins, fermecat. Prima despărţire îl învaţă că a greşit. Avea ce pierde. Culmea este că, ceea ce a pierdut nu este o poveste frumoasă de dragoste, ci orice şansă de a mai trăi această poveste vreodată.

Este un mecanism psihologic simplu. În popor se spune că, cine se arde o dată, suflă şi-n iaurt. În psihologie i se spune tulburare de stres posttraumatic. Sau fobie, în termeni mai puţin înfricoşători.

Să spunem că, în copilărie, un individ oarecare a fost muşcat de un câine. Statistica spune că există şanse foarte mari ca acest om să nu devină un mare iubitor de câini. Există, desigur, excepţiile reziliente de rigoare. Cum ar fi Batman, care avea în copilărie o fobie puternică de lilieci. Dar mai bine mă întorc în realitate.

Psihologia mai spune însă un lucru. Nu este nevoie ca tu personal să ai o întâlnire nefericită cu un păianjen ca să dezvolţi arahnofobie. În fond, câte persoane cunoaşteţi care au fost muşcate de păianjăni şi câte persoane cunoaşteţi care se urcă pe scaun şi ţipă la apariţia unuia? Dacă persoanele din jurul tău se feresc de păianjăni, este de ajuns ca să înveţi că nu e tocmai bine să te joci cu ei. În acelaşi mod învăţăm alte lucruri de bază, cum ar fi stereotipurile negative şi discriminarea.

Iar asta înseamnă că poţi trăi cu teamă chiar dacă nu ai trecut prin minunata experienţă a adolescenţei. Că ţi s-a spus de atâtea ori să ai grijă, încât nu mai ai curajul să te îndrăgosteşti. Că îţi vei trăi viaţa fără să ştii ce înseamnă să fii un adolescent îndrăgostit.

Sad, isn’t it?

De fapt, tot ce ne învaţă viaţa este să fim precauţi. Să ne ocupăm mintea cu griji în loc să ne bucurăm de viaţă. Să ne fie teamă în loc să avem curajul să punem totul în joc. Unora le e atât de teamă să piardă încât riscă să nu câştige nimic, niciodată. Se mulţumesc cu mediocritatea lor. Cine sunt eu să-i judec?

Mi-ar plăcea să fiu din nou adolescent. Să uit că am ce pierde. Sau mai bine spus, să îmi amintesc că nu am nimic de pierdut. Pentru că, în fond, chiar nu am nimic.

Luna mai - underground

Cutreieram, în drum spre casă, străzile Mănăşturului. Iar el îmi povestea vrute şi nevrute, despre câini şi pisici şi despre vreme, iar eu îl ascultam cu fascinaţia cu care îl ascultam cândva pe Mircea Miclea în băncile facultăţii. Apoi a scos din senin, un pumnal şi mi l-a încleştat în inimă, privindu-mă în ochi, şi zâmbind rece. Iar după o fracţiune de secundă, care a părut interminabilă, a răsucit cuţitul. Apoi, mi-a întors spatele şi a plecat fluierând, lăsându-mă să sângerez intern.

A plecat şi nu m-a lămurit.

Emoţiile explodează în lanţ undeva în mine, între intestine şi rinichi, îmi înfăşoară aorta şi o apasă, o sugrumă. E hemoragia provocată de cuţit. Va fi şi mai rău când îl voi scoate, tocmai de aceea îl ţin încă acolo. Mă plimb pe stradă cu un cuţit înfipt în piept, iar oamenii mă ignoră ca pe o fantomă psihotică.

Tot ce pot face e să scriu. Şi voi scrie.

(…)

Mă doare existenţa lui. Trebuie să scot pumnalul.

Am decis. Sunt pregătită să fac faţă hemoragiei.

(...)

Încă mai am sânge pe cămaşă. Dar cumva, ceva s-a reparat. Am întâlnit un om la fel de distrus ca mine, poate. Îi vedeam sângele curgând pe sub tricou, şi zâmbetul fatalist pe faţă.

A fost interesant. O seară de mai în care toate problemele s-au acoperit cu fum. El a fost morfina mea.

Îl voi mai vedea vreodată? Nu ştiu, răspund cu puţină melancolie. Ce va rămâne?  Amintirea unei seri în care suferinţa mea n-a fost inutilă. Nu suferinţa de viaţă, ci suferinţa de inimă sângerândă.

Oh, lună mai… ce dor îmi va fi de răutăţile tale…