on the way to wonderland

Am prins busul, care nu pleacă nici chiar cu o secundă întârziere. Șoferul ne pune să ascultăm „Tell him”..you know, Barbara & Celine. M–am trezit la 5:20. Pe Plopilor e aproape gata tramvaiul.. Busul e cam gol. Și mă tot gândesc la cineva care îmi bântuie creierii.. dar nu în sens rău, nu… chiar e plăcut.

Pe Calea Turzii e zăpadă. În Grigorescu e uscat. Dar aici e zăpadă.

Șoferul a stins luminile. Dormiţi!

Nu vreau să dorm. Nu dorm de zile întregi. Încep să mă întreb dacă nu cumva kilogramele date jos în ultima vreme au legătură cu oboseala şi stresul mai degrabă decât cu nutriţia, care e de altfel tot mai proastă. Nu mai am timp să gândesc ce mănânc.

Oameni care nu dorm la ora asta: taximetriştii. Noi, pe acest autobuz. Vânzători. Barmani. Personalul de la Aroma. Și bineînţeles, Salvarea, Poiţia şi femeia de serviciu a blocului.

E frumos pe bus. E frig dar e frumos. Şoferul e un ciudat. Viaţa de şofer de transport în comun l-a făcut o persoană dură. Poate că aşa trebuie în România.

Eu… eu stau pe scaun, înfofolită… nici nu ştiu de ce mi-am luat tocmai geaca subţire. La Braşov va fi tare frig.

Urcăm Feleacul… iar mie mi se înfundă, desfundă urechile… nici nu ştiu, n-am făcut niciodată diferenţa, ştiu doar că nu îmi place. E o senzaţie chiar urâtă. De parcă îţi va exploda în curând timpanul. Extreme: avion sau acel turn din Chicago în care am urcat la etajul 96.

Mi-e foarte somn. Atât de somn încât nu gândesc clar. Atât de puţin clar încât ceea ce scriu îmi pare a fi un început de roman. Mi se încurcă atât de rău gândurile simple încât trebuie să le scriu.

Da, e şi un gând acolo pentru sania mea. Sania mea? Da… uitasem. Am o prietenă dragă care spune că cea mai bună metaforă pentru a te gândi la persoana de care te-ai îndrăgostit e să te dai cu sania. El e sania, gândul e al tău.

Câte o casă luminată în pustietate. Atât de ciudat arată, încât pare ireal. Pare un tablou.

Mi-e somn, dar îmi spun încontinuu că nu pot dormi. Nu vreau dorm. N-am mai dormit bine demult. Acum două săptămâni am stat în weekend până la ora 3 în pat. Iar duminică seara eram frumoasă. Dar de atunci, sunt într-o fugă. E magnific cum mi se pare că nu fac nimic. Am o eficienţă tare scăzută. Alerg pe loc. Nu e bine. Îmi place să alerg, dar nu pe loc.

Mă îngrijorează povestea de ziua mea. Dar nu vreau să mă gândesc la asta acum. Eu vreau să mă dau cu sania. Mai ales că acum ninge. Atunci când ninge se întâmplă lucruri bune.

Afară e ceaţă. Atât de ceaţă încât mă tot întreb cum de şoferul ăsta chiar vede pe unde merge. Eu nu văd. E ceaţă şi brumă pe margine. Sau poate doar ceaţă, nu ştiu, nu se vede prea clar.

Mi-e dor de munte. Aştept să merg acasă. Dar mai dor mi-e de sania mea.

Atât deocamdată. Mi-e somn. For real now.

Goodbye, Clujy-wooojy. Ne vedem duminică!

Killing me softly with his song..

Privesc în ochii tăi negri dar nu îi mai văd

Ascult muzica celulelor tale

Simt degetele tale pe corzile de metal

Mă cuprind emoţii disfuncţionale.

Cânţi tu, sau fumul, sau chitara sau tot?

Te-ascult şi îngheţ, atât e de crud

Mi-e cald şi mi-e frig, şi tot ce-aud e cum cânţi

Mi-e dor să te-aud în timp ce te-aud

Durere şi suflet, şi plânset şi râs,

Iubire şi patimă cânţi printre corzile reci

Dar mie mi-e cald şi mi-e frig şi mi-e rău şi mi-e bine

Cântă, şi cântă, şi veci să nu pleci!

Amelie

They played that Amelie game on me.

Totul e foarte simplu.

Cine e tipul ăsta? Cine se crede să vorbească cu noi stând în picioare, vorbind despre toate realizările lui, adunând colegii în jurul lui, luându-mi din porţia mea zilnică de atenţie?

It’s ok, I can handle it. Și i-am vorbit şi eu. Și ne-am contrazis, eu ştiu că am dreptate, are şi el, dezbatem împreună un subiect frumos: dezbaterile şi manipularea din spatele argumentelor.

Câte o colegă mai făcea câte o observaţie.. inconştientul acesta, hihi, haha… până când un personaj roşcat a ridicat tonul şi ne-a întrerupt: „Voi doi vă potriviţi. Poate după discuţia asta ieşiţi la un suc sau ceva”. Am rămas blocaţi amândoi.

Irelevant, am ignorat-o, nu ştie ce zice. Dar discuţia, pe care am continuat-o, a căpătat dintr-o dată o tensiune, un subtext flirty. I smile, you smile.. iar despărţirea de pe scările facultăţii s-a terminat cu zâmbetul lui înclinat, acompaniat de o privire jucăuşă pe sub gene.

Wtf?!

Ce prostie e şi jocul ăsta… Mie nu îmi place băiatul ăsta. Nu are nici măcar o caracteristică fizică care să mă atragă… eu mi-am găsit oricum un Dionis pe care să-l visez ziua şi noaptea şi a cărui prezenţă să o caut prin oraş. Tipul ăsta cântă, e deştept, dominant, puternic, şi simt că are o vibraţie în care mă regăsesc. Dar nu îmi place de el, n-aş putea fi niciodată cu un tip care nu mă atrage. Sper că pe el nu l-a atins jocul Amelie, poate doar mi s-a părut că mi-a zâmbit. Deci subiect închis.

Îi dăm add pe facebook, we could be good friends. Iar eu rămân cu Dionis al meu… cu visele mele imposibile…

Then why do I feel so broken about the „In a relationship” facebook status? I wanna cry :(.