Erinnerung

Mă întreb uneori ce se întâmplă cu trecutul? Era o vreme in care îl uram... vroiam sa îl distrug... era plin de regrete şi durere. A fost şi o vreme în care mă hotărâsem să păstrez tot - toate promisiunile, toate greşelile, toate zâmbetele. Astăzi mă uit în oglindă şi văd că am uitat tot. Neştiind cum să fac faţă trecutului, l-am acoperit cu indiferenţă.



Toate relele sunt sub un cearşaf de mătase neagră. Dar, ca şi grilele din sesiune, fiecare amintire rea a luat cu sine una bună. Şi, dând în bibliotecă peste o foaie uitată de vreme, mă mir cât de înţeleaptă eram acum câţiva ani, şi câte am uitat.

Avea dreptate. Copiii cu ochi negri au întotdeauna dreptate. Este la fel de adevărat precum poveştile ochilor verzi care nu trebuie crezute în nici un chip. Sunt perfectă. M-am născut perfectă, iar singurele defecte pe care le am, mi-au fost date pe Pământ. Viaţa este frumoasă (!), iar toate grijile mele sunt rezultatul a nimic.

Aş putea fi un bebeluş care învaţă din nou să vorbească; aş putea fi fluentă în chineză… aş putea să învăţ din nou să merg şi să îmi aleg o nouă cale. Cine m-ar judeca? Cine m-ar putea opri? Cine ar avea vreun drept să o facă?

Era o vreme în care nu îmi păsa de reguli. O vreme în care trăiam după propriile mele reguli. Sociale, morale… Era o vreme în care nu îmi păsa că sunt altfel, ci mă bucuram de nebunia mea zi de zi. Era o vreme în care nu ştiam cine sunt, dar simţeam – mă simţeam pe mine; mă cunoşteam.

Dar toate astea nu au pierit, aşa cum credeam. Sunt chiar acolo, în camera părăsită, sub cearşaful de mătase neagră, acoperit cu pulberea vremii. Şi nu am pierdut nici cheia, cum credeam, ci am ascuns-o bine – de mine.

E timpul să intru din nou în acea cameră. E timpul să îmi amintesc.

Adevăruri personale

Este ea. Cu ochii verzi, ca-ntotdeauna. Cu pasul sigur, ca-ntotdeauna. Cu replici acide, ca-ntotdeauna.

Dar ceva parcă e altfel. Zăpada a prins viaţă. Ochii cei verzi strălucesc. Paşii ei duc în altă direcţie. Iar zâmbetul ei, chiar şi atunci când vorbele ei par de foc, ar putea îmblânzi un înger.

Când s-au întâmplat toate astea? Când a început Crăiasa Zăpezii să spună că viaţa e frumoasă? Când a început Raţiunea să vorbească despre dragoste? Când s-a întâmplat ca ea, mefistofelica ea, să declare că cel mai extraordinar moment din viaţa ei a fost acela, când în mijlocul nopţii şi-a aruncat mantia în zăpada murdară de pe marginea trotuarului şi, călcând pe rochie, a alergat în întuneric, renunţând la orice urmă de logică, raţiune, discernământ… pentru a petrece câteva ore chinuite de vocea lui şi vorbele lui de foc şi gheaţă, menite să o ucidă lent…?

Uitaţi-vă la ea! Sub fulgii de gheaţă, ea nu mai este la fel. Ceva s-a schimbat. Nu doar ceva, ci totul.

El este demonic, dincolo de orice îndoială. O priveşte cu teamă, dar nu o lasă să vadă teama din ochii lui. Nu ştie că ea vede. Nu ştie că ea nu vrea să vadă. El are raţiunea de partea lui. El îi ţine sufletul în palmă şi îi zâmbeşte angelic, în timp ce îi arată că ea, stând în faţa lui, nu are nici o putere. Ea îl priveşte cu coada ochiului şi îşi strânge şi mai puternic genunchii la piept. El continuă să vorbească, ea continuă să asculte. Vorbele lui sunt ca săgeţile Na'vi, dar ea continuă să îl asculte. E otravă în cuvintele lui, dar ea îl ascultă…

El îi vorbeşte. Se teme atât de mult de ea… o priveşte speriat. Ea îl priveşte timid, nu prea ştie cum şi de ce se află aici. El nici atât, dar nu poate decât să fie fericit. Fericit… dar îi este frică. Ar spune ceva drăguţ, dar ea stă atât de dreaptă în faţa lui şi mai că îl priveşte deja ironic. Ar face o glumă, dar nu e cazul. Raţiune, logică… nimic… toate s-au pierdut, ea e aici. De ce? O priveşte în ochi. Ea e puternică. Are atâtea arme de partea ei. El începe şi vorbeşte, ea zâmbeşte sarcastic şi îl ascultă. El continuă, i se pare că nu are nici un sens ce spune, dar nu se poate opri. Ea ascultă, zâmbeşte când ironic, când amar, sau poate plictisit. Ar vrea să o privească în ochi, să înţeleagă… să ştie la ce se gândeşte ea… să ştie ce să facă. Dar de fiecare dată când el se opreşte din vorbit, ea îl priveşte şi aşteaptă. Nu ştie cum să se oprească, deşi parcă nu spune tocmai ce vrea. Ea nu spune nimic, doar ascultă… iar asta îl frustrează. O atacă. Ea primeşte lovitura cu aceeaşi privire îndrăzneaţă. El e la capătul puterilor, dar ea încă ascultă şi parcă aşteaptă. I-ar spune că l-a surprins, că i-a făcut ziua perfectă, că nu ştie nici el de ce, dar e fericit. Dar ea îl priveşte cu un zâmbet rece…

El îi spune că înţelege. Ştia că ea va veni. Totul e simplu, doar ea nu înţelege. O priveşte cu forţă, dominant, demonic, superb… şi îi arată că totul e greşit. Ea îl priveşte speriată, zâmbeşte amar, trist, disperat. Doare ceea ce îi spune el... cuvintele sunt ţintite direct spre sufletul ei fragil. Îl priveşte cu teamă şi ar spune şi ea ceva, dar el este mereu cu un pas înainte. Orice ar spune ea, el ar respinge. El are dreptate. Ea este mică… oare ce caută acolo? E vulnerabilă, iar el o loveşte fără milă. Ea îl priveşte trist, zâmbeşte cu disperare… Ar vrea să îl privească în ochi, să vadă dacă ştie cât o doare. Ar vrea să vadă dincolo de ceaţa ochilor lui negri, să înţeleagă, să ştie de ce e acolo…

Ea spune ceva, dar el nici nu îşi mai aminteşte de ce. O ascultă, dar parcă vocea ei este mai plăcută decât cântecul stelelor. Apoi îi răspunde. Ea zâmbeşte şi întoarce privirea. El continuă, argumentează…

El pleacă. O priveşte trist, speriat… oare ce ar trebui să facă acum? Sub masca de indiferenţă se ascunde un început de panică, dar ea, ea îl priveşte rece, plictisită, dezamăgită….

Ea pleacă. Îl priveşte cu coada ochiului, dar el este rece, sobru, indiferent. Îşi pleacă capul şi se îndepărtează. Mai merge un pic şi priveşte încă o dată în urmă, dar el a dispărut deja după un colţ de stradă.

Este el. Cu ochii negri, ca-ntotdeauna. Cu zâmbetul pe chip, ca-ntotdeauna. Atotştiutor, ca-ntotdeauna.

Sau?