esenţe

Tot ce ne poate oferi raţiunea zace între limite. O parte din ce îţi oferă iraţionalitatea este nemărginirea. În ochii lui era absolutul, în ideile unei cărţi nu poţi găsi decât sfârşituri. Gândurile mele sunt sub legea lui Cronos, dar în braţele lui era eternitatea. În raţiune am găsit melancolie, în inima mea am găsit sâmburele fericirii.

Nimic nu întrece nebunia. Nimic nu întrece sentimentul de sfidare a raţiunii, de a te trezi în mijlocul nopţii ca să ieşi afară şi să te trânteşti în zăpadă! Şi ce dacă oamenii vor spune că eşti nebun sau ciudat? Le voi mulţumi şi le voi spune că sunt nişte proşti, ei nu ştiu cât de frumos e să fii nebun. Le voi spune că s-au închis între pereţi albi şi goi şi că au uitat sensul artei rupestre. Le voi urla in faţă că se închid între blocuri gri şi zbârnâit de telefoane şi au uitat să cânte. Le voi şopti cu tristeţe că se aşează zi de zi în faţa televizoarelor, plângând de dragul lui Salman Khan sau suferind alături de Jose Armando, dar au uitat să le zâmbească celor din jur şi să iubească paşii de pe hol. Şi dacă încă mă vor asculta, le voi mai spune că nu vor înţelege niciodată apusul de soare sau lumina din ochii mei citind cărţi de chimie.

Dar nu. Nu sunt un misionar. Ei mă vor asculta cu pasiune şi îmi vor da dreptate. Vor plânge când vor auzi că s-au închis în peştera lui Platon şi vor înţelege că există fericire. Iar apoi vor merge acasă şi vor uita tot.

Luna în cascade

“Erai rece, erai singură, erai fericită… Aveai acel aer de superioritate care m-a făcut să ştiu că tu nu faci parte din lumea noastră.” Descrierea asta mi-a făcut-o o fostă colegă de liceu. Singura pe care o credeam oarecum capabilă să mă înţeleagă. Mi-a spus asta în prima zi a acestui an. Şi am fost dezamăgită.

Eram mereu îndrăgostită. Mereu fără scăpare, mereu de cine nu trebuie, mereu de demonul întunecat pe care nu îl meritam, de care nu ştiam dacă să fug sau să mă apropii, sau de câte un îngeraş de băiat care îmi fura privirea pentru câteva săptămâni...

Eram singură, dar simţeam că depind de oameni. Nu vroiam să fiu în vreun grup – ştiam că pot mai mult, ştiam că nu mă potrivesc acolo. Dar sufeream, sufeream enorm – şi nimeni nu a văzut asta – pentru ei eram un copil normal, poate puţin ridicol. Pentru ea eram un copil singur, rece, fericit în singurătatea şi raţionalitatea sa.

„Eşti singura persoană pe care o cunosc care are discernământ. Dar tu – tu eşti prea raţională, tu nu ai emoţii.” Pe asta mi-a spus-o un coleg de facultate. Singurul pe care îl cred capabil să mă înţeleagă, şi, în plus, singurul căruia i-am dat voie. Şi am fost din nou dezamăgită.

Pentru că sunt în continuare un copil singur, şi nefericit. Şi toate emoţiile mele sunt ca un vârtej, şi tot încerc să le opresc… dar nu reuşesc. Iar singura salvare...nu am exagerat niciodată în raţionalizare – eu, veşnica visătoare şi idealistă...sau?

Apoi mi-am dat seama că nu e prima oară când aud asta. Şi dezamăgirea s-a preschimbat în şoc. Sunt anorexică emoţional? Sau.. de fapt în orice aspect al personalităţii mele? Merg cu atâta sârguinţă spre perfecţionism şi îmi controlez cu atâta stricteţe exprimarea afectivă încât am devenit la fel ca un schelet care ţine dietă? Yep, se pare că da…

Dar nu a trecut prea multă vreme şi am primit un mic ajutor în această problemă a mea. Şi am hotărât că nu îmi voi mai ţine în lanţ emoţiile. M-am temut să nu mă lovesc de un zid, cum am păţit de alte atâtea ori. Dacă e adevărat şi m-am închis într-un castel de cleştar, aşa cum spun ei… atunci oare mai pot ieşi la fel cum am intrat?

De ce scriu toate astea? Pentru că acum, aşa cum mă vedeţi… rece, singură, raţională, veselă, dispreţuitoare, superioară… sau cum vreţi voi… mă scald într-un ocean de emoţii. Discernământul s-a transformat într-un ac pe care poate că într-un car cu fân perfecţionismul meu l-ar fi găsit, dar aici, ar trebui să găsesc un peştişor care înoată ca bezmetic în toate direcţiile, şi… şi parcă nici nu vreau. Stima mea de sine se scufundă încet, încet spre fundul oceanului, echilibrul meu fizic, emoţional şi cognitiv s-a făcut praf şi pulbere, iar sensul întregii mele vieţi s-a direcţionat ireversibil şi parcă evident spre un copil cu ochi calzi şi trişti.

And now what? Care e titlul următorului capitol? Ce spune recenzia? Unde îmi sunt criticii? Unde sunt eu...