miercuri, 28 ianuarie 2015

A fost odată

Tscchss!

Şi cu asta s-a terminat tot. Zâmbetul s-a schimbat într-o grimasă, extazul în panică, dragostea în disperare.

Un simplu tscchss. Tehnologia care permite astăzi fotografierea cu un telefon care scoate acest sunet schimonosit, imitând prea slab sunetul scos de un aparat foto adevărat.

Încă o strângea în braţe, privind la telefonul strâns de o mână care dispărea undeva după colţ, încercând să ghicească cui îi aparţin unghiile prea lungi, roşii, cu ceva model alb pe care cu greu îl distingea în lumina slabă.

Acum 15 minute râdeau la bar. Acum 10 minute ea l-a chemat în sala mică pentru că muzica era mai bună. Acum 5 minute el a invitat-o la dans. Acum 30 de secunde ea a făcut o piruetă îndrăzneaţă care a adus-o la el în braţe. Acum 10 secunde cineva a început un sărut. Iar apoi, tschss şi unghiile misterioase care acum au dispărut deja după perete.

Şi acum? Dacă pleacă, atunci aşa se sfârşeşte totul, şi nu îşi doreşte asta. Dar nu poate să rămână. Ştiu amândoi că această aventură nu poate continua. Dacă nu va găsi unghiile lungi şi poza incriminatorie, ea va afla. Sigur va afla. Şi nu vrea să o piardă. Ce caută aici atunci? Nu poate alege, nu vrea să aleagă. Nu a crezut vreodată că ar putea să iubească două fiinţe în acelaşi timp. El, care anul trecut nu a vrut să îi ierte infidelitatea, acelaşi el stătea acum cu o altă fată în braţe, simţindu-i bătăile inimii prin cămaşă şi vârfurile sandalelor lipite de pantofii lui.

Ea ce va spune? Nu poate pleca, îi va frânge inima. Nu poate rămâne, va trebui să decidă acum între ele două, nu poate să le păstreze pe amândouă, nu e corect, e real, e prea târziu, trebuie să aleagă acum…

Poate ea nu îi va cere să aleagă. Întoarce capul uşor spre ea şi îi surprinde privirea. Este o privire speriată. Acum prea puţină vreme ochii ei scânteiau şi îl chemau la joc. Ea nu ştie oare că el nu ar avea voie să joace acest joc? Ştie… ştie! Dacă ştie, de ce? De fapt… şi ea are pe cineva, uitasem de asta în egoismul destrămării mele, alegerea nu este doar a mea. Suntem doi, în aceeaşi oală. Să plec, să stau?

Se trezi transpirat, cu perna lângă cap. Privi în dreapta. Era singur. Bine, îşi spuse. Nu aş fi putut să o privesc în ochi astăzi. Aruncă un tricou pe el şi plecă.

Acelaşi vis, de trei luni încoace. Aceeaşi fată, aceeaşi sală, acelaşi dans, acelaşi tschhss. Aceeaşi decizie. Iubirea cultivată sau iubirea nouă? Se repeta de câteva ori pe săptămână, înlocuind nopţile fără vise pe care le prefera de o mie de ori.

Ar fi fost uşor dacă ar fi putut trăi în cele două lumi diferite. Dar nu, lumile lui se întrepătrundeau, visul îi bântuia realitatea şi realitatea nu îl lăsa să îşi trăiască visul.

Ştia că pentru a sfârşi această scindare care îl făcea să se târască prin viaţă nefericit, trebuia doar să aleagă. Fie să o lase pe fata din vis, fie pe cea din realitate. Dar cum să faci asta? Cum să te desparţi de cea cu care împarţi patul de doi ani pentru că te-ai îndrăgostit în vis? Şi cum să renunţi la sentimentul acela magic pe care doar fata din vis ţi-l trezeşte?

E o alegere imposibilă, se gândea în fiecare zi, pentru a-şi lăsa câteva clipe de linişte în care să nu se frământe. Cu cine ar putea vorbi? Cine nu l-ar judeca? Cine nu l-ar crede nebun? Cine nu i-ar spune că alegerea este uşoară?

Îi era atât de teamă de alegerea greşită, încât nu îşi dădea seama că cea mai greşită alegere i-ar fi produs probabil mai puţină suferinţă decât frământarea lui. Uneori şi-ar fi dorit să se spargă în două iar astfel să poată decide pentru ambele variante. Însă apoi îşi dădea seama că ar fi fost la fel de inutil. Ce alegere ar fi făcut fiecare dintre clone? Ar fi fost dublă alegerea, dublă frământarea, dublă scindarea, dublu coşmarul acesta.

- Autobuzul ăsta merge în Rahovei?

Întoarse capul. Era fata din vis.