Oamenii cred că moartea e ca un fel somn profund. "Parcă
doarme", se mai mint ei uneori când le moare cineva drag. Dar adevărul
este că mori tocmai atunci când nu dormi, când renunţi la somn.
Incepe întâi cu o oboseală care te gâdilă,
te face leneş şi răsfăţat, aproape îţi place. Apoi te cuprinde cu totul, brusc,
şi nu te mai lasă nici să fii treaz şi nici să dormi. Simţurile îţi amorţesc,
privirea îţi este tot mai rece, iar totul se scaldă într-o indiferenţă putredă.
Iar atunci ştii că eşti mort. Un mort care umblă pe stradă, merge la serviciu
sau dă examene, bea o bere cu prietenii sau desfăşoară alte activităţi triviale
de-ale celor vii.
Şi nu e decât în capul tău, ceilalţi nu văd
nimic. Le spui că nu ai dormit, iar ei îţi spun să te duci să te culci. Le spui
că eşti deprimat, că nu poţi dormi, iar ei îţi spun că e doar plictiseală. Le
spui că o iei razna, iar ei îţi spun să te duci să dormi, eşti doar obosit.
Şi ce poţi face? Zâmbeşti şi pluteşti mai
departe. E bine să fii mort. Morţii nu simt nimic, nici durere, nici suferinţă.
