Am un fetiş pentru chitarişti. Nu ştiu dacă are legătură cu extazul pe care mi-l oferă muzica şi în special chitara, sau cu gândul inconştient la ce ar mai putea face un chitarist cu degetele lui pricepute.
În seara asta era un chitarist blond. Calm, relaxat, mângâia chitara atât de repede, de superb, şi de … perfect, încât m-a hipnotizat.
Iar ea,.. ea cânta. Are o voce lucrată, dar nu ştie să îşi aleagă piesele. 3 sferturi din show le-am plâns de milă celor din formaţie. 100 % din show mi-am plâns mie de milă.
Ameţita asta de 1.60 cu atitudine de vedetă, care cântă la nivel de karaoke, e pe scenă, cu o trupă în spate care ar merită să cânte cot la cot cu Bon Jovi… iar eu stau în sală să ascult?!?!
Nu pot uita că prin muzică trăiesc. Toată viaţa mi-a fost acompaniată de muzică. Doar când cânt simt că trăiesc cu adevărat, simt că mă conectez la un aparat universal care îmi confirmă că sunt pe calea cea bună, că îmi trăiesc legenda personală, că îmi împlinesc destinul.
Și atunci ce caut pe holurile unei facultăţi care nu mă ajută cu nimic la toate astea? Ce caut pe scenă, jucându-mă de-a domnişoara matură… când tot ce vreau e să rup cămaşa de pe mine, şi să cobor sub pământ, acolo unde muzica conduce totul. Pentru că în Cluj muzica e sub noi toţi, în toate piviniţele din centru.
O priveam cum cântă, şi mă gândeam că eu ar fi trebuit să fiu acolo. Că poate am pierdut un tren, că poate mi se va duce viaţa de râpă. Și am înţeles atunci de ce nu mă mulţumeşte nimic. De ce totul pare aşa predictibil şi trist, ca în povestea Veronicăi care se hotărăşte să moară. Eu am nevoie de muzică. Și atât. The hell with everything else.
Nu vreau un regret ca acesta. Să pierd oportunitatea muzicii ar fi pentru mine cel mai mare regret, cu care nu aş putea trăi. Muzica, cu care am trăit dintotdeauna. Muzica, cea care mi-a dat sens. Muzica m-a urmărit, iar acum trebuie în sfârşit să o urmez şi eu.
Era frumos chitaristul serii. Și cânta… cum n-o să înţeleg niciodată. Magic.
I dig guys who play guitar. And I can’t deny it anymore :P
