Despre...

Timp. O noţiune. Un pseudoconcept bazat pe experienţa altora, la fel ca majoritatea cuvintelor pe care le folosim fără să ştim de unde vin. Încercând să le definească, filosofii au scris cărţi, iar oamenii de ştiinţă au pierdut nopţi în şir… fără să le treacă prin minte că toate aceste concepte sunt fictive. Nu există timp. Nu a existat niciodată. Dar este mai simplu pentru mintea umană să se mai complice cu încă un sistem de măsurare care îi lasă fără suflare. “Nu am timp”… Cât de absurd poate să sune… e imposibil să nu observi.

Spaţiu. Infinit. Departe, aproape. Toate pier atunci când realizezi că spaţiul, poate la fel ca şi timpul, sunt noţiuni de care nu avem nevoie.

Corpurile noastre se scaldă în ciocolată. Alături de tot restul elementelor fizice din jur. Asemeni pământului vrăjit din Avatar, suntem cu toţii conectaţi, e imposibil să separi iepurele din pădure de gheţarul X de la Polul Sud. Şi totuşi, ceea ce contează cu adevărat nu e nici pe departe ceea ce vedem cu ajutorul conurilor şi bastonaşelor. Este ceea ce vezi atunci când moare tot. Atunci când pierzi tot. Când ochii nu mai văd iar urechile nu mai aud. Când eşti adâncit într-o transă care îţi dezvăluie o lume în care ai crezut, poate chiar ai simţit-o… dar nu ai ştiut nicicând că e adevărată.

Tot ce este adevărat nu ţine de raţional. Adevărul se găseşte în ceea ce simţi. De la cele mai banale evenimente, cum este foamea sau pofta de lapte, până la iubire şi libertate.

Dar timpul meu s-a oprit. Spaţiul s-a evaporat. Iar acum înţeleg că au fost doar nişte linii ajutătoare, ca cele din caietele de scriere din clasa I. S-au poate mai mult m-au încurcat. Nu ştiu. Nu mai contează. E mult prea complicat să îmi pierd vremea definind termeni care nu îşi au nici un sens.