Un prieten imaginar :)

A terrible headache si un gând care nu se mai termină. Un gând către doi ochi căprui şi un zâmbet trist, nihilist.

Mă priveşte. Spune o prostie. E ridicol şi o ştim amândoi. Dar nu contează. Tot ce contează e momentul. Rădem amândoi, povestind de călătorii în timp şi asalturile veveriţelor extraterestre, care preiau hotelul, venind prin poarta de la staţia 2 din main dining room.

Nimic din ce văd în jur nu există. Realitatea există doar pentru că eu cred în ea. Zeii au murit atunci când oamenii au încetat să mai creadă în ei. Tot ce e în jur există doar cu permisiunea mea. Într-un fel foarte ciudat, locul ăsta mi-a amintit de toate astea. Sau poate doar copilul ăsta cu ochi căprui.

Unora dintre oamenii pe care îi întâlnesc în drum le spun că sunt nebuni. Şi mă privesc ciudat. El a spus mulţumesc. Unora le spun că sunt ciudaţi. Şi se simt jigniţi. El a spus – ştiu să aleg între bullshit şi adevăr. Asta e tot.

Chiar şi el există doar pentru că eu l-am creat. În fond, nici nu ar avea cum să existe prin mintea altcuiva. Cine şi-ar putea imagina aşa ceva? Un hottie cu minte de filosof, un ciudat căruia nu îi pasă de aparenţe, un copil care totuşi nu mai e copil.

Sau poate că nici eu nu mai sunt un copil.

Oare cum sunt eu prin ochii mei?

Râde ca un copil, dar vorbeşte ca un om care înţelege că realitatea e o iluzie atât de stupidă, încât cel mai bun lucru pe care îl poţi face e să te refugiezi într-o altă iluzie… o altă realitate.

Trăieşte momentul. Clipa. Cine eşti tu? Ce este sinele tău?

Dar tu, … tu cine eşti?