Drama Queen

Am dispărut. Ei m-au căutat. Dar nu m-au găsit.

Nu m-am întors. Ei s-au speriat. Şi m-au căutat. Mi-au dus dorul. Dar nu m-au găsit.

Nu se ştia unde sunt. Nu m-am întors. Ei şi-au făcut griji. S-au speriat. Nimeni nu ştia nimic. Ei m-au căutat. Au întrebat pe toată lumea. Mi-au dus dorul. Au sperat şi s-au rugat. Dar nu m-au găsit.

Oare unde sunt? Cu cine? Cu cine aş vrea să fiu?

Şi de ce nu m-am întors? De ce nu îmi pasă că ei îmi duc dorul? Unde m-ar putea ei găsi şi de ce nu sunt acolo unde ar putea ei să mă găsească?

Dar de ce am plecat? De ce nu ştiu că ei îşi fac griji?

Pentru că am plecat pe vârf de munte. Singură. Şi nu mă pot întoarce. Pentru că, întorcându-mă la ei, el va fi acolo. Şi mă voi lovi din nou de privirea lui.

Am plecat pentru că m-am speriat. Am plecat pentru că sunt un copil. Un copil singur. Un copil singur şi speriat de bombe.

Era o zi de primăvară. Superbă, soare puternic, cer albastru, miros de ghiocei şi mărţişoare.

Era şi el acolo, în primăvară. Un mărţişor aparte. Cu ochi negri şi gene lungi, mă privea. Zâmbind, a întins mâna spre soare şi a i-a absorbit căldura. Şi-a îndreptat ochii spre cer şi a omorât albastrul. Nu ştiu. Nu i-am mai căutat privirea. El a înghiţit primăvara. Şi m-a lăsat singură.

Aşa că am fugit. Şi acum stau pe vârf de munte şi mă întreb dacă ar trebui sau nu să urlu la lună. Nici nu mai înţeleg de ce m-am speriat, de ce am fugit… dar oarecum ştiu că nu mă pot nici întoarce.

Era ceva… ceva special în privirea lui. Poate cerul sau poate soarele şi cerul la un loc. Era primăvară-n ochii lui şi asta m-a speriat. A plecat iarna şi pentru prima oară nu duc dorul zăpezii şi al frigului.

E primăvară-n ochii lui şi de asta stau acum în vârf de munte fără să mai ştiu cum şi când am ajuns aici. Şi ei îşi fac griji…şi el e acolo, şi ei mă caută… şi eu sunt aici, şi ei nu mă găsesc… dar eu mă voi întoarce.